PREJUDECĂŢI (II)

Cap. 35

Iar am o zi plină de hârţogăraie de care trebuie să mă ocup şi pe lângă astea mai trebuie să-i preluăm şi pe cei care doresc ajutor social, aşa că n-am timp de răspuns la mesajele lui, doar le-am citit. Curiozitatea din mine m-a făcut să nu rezist si sa citesc pe fugă trezindu-ma zâmbind ca o tâmpă la toată lumea, chiar şi când eram singură. Mesajele lui în care îmi spune mereu cât de mult mă iubeşte şi cât de mult îi lipsesc anumite părţi ale corpului meu, mă fac să plutesc într-un univers paralel de realitatea din biroul meu. Totuşi, din când în când mai am câte o fărâmă de realitate şi mai îmi dau câteva palme mintale pentru a putea vorbi cu persoanele din faţa mea cât mai profesional.

La prânz n-am mai ieşit pentru că n-are rost fără el, ultimul mesaj a fost să-şi ceară scuze că nu poate veni, mai are mult de lucru pentru a scăpa la ora patru, atunci când trebuie să vină să mă ia pentru a merge la doctor.

Am profitat de timpul liber şi am plecat în căutarea Ioanei pe care n-am mai întâlnit-o de ceva timp. Nici de Andrei n-am mai avut timp, dar amândoi suntem ocupaţi cu cei care ne-au schimbat viaţa complet. Intru în biroul primarului pe care l-am zărit plecând şi dau de ea. E băgată cu capul în monitorul calculatorului din faţa ei şi după faţa pe care o are e foarte preocupată de ceva.

-Bună!

Îşi ridică privirea şi rămâne surprinsă pe moment, privindu-mă destul de intens ca şi cum ar vrea să-mi citească scopul vizitei pe faţă.

-Deranjez?

-A , nu! Scuză-mă sunt puţin cam obosită! Ce mai faci?

-Sunt bine, dar azi nu mi-a venit iubitul să luăm masa , asa că m-am decis să-ţi fac o vizită. Tu nu mergi la masă? Andrei, nu vine?

-Ăăă, nu. Sunt destul de ocupată şi nu prea pot să mă îndepărtez prea mult de acest birou, îmi spune şi pentru prima dată de când am intrat aici o văd zâmbind.

E clar, ceva îmi ascunde! Dar ce?

-Ioana, s-a întâmplat ceva? Eşti supărată pe mine?

-Cum? Nu , nu sunt supărată pe tine! Ce să am cu tine? încearcă repede să-mi schimbe părerea.

-Atunci, ce s-a întâmplat? Te pot ajuta cu ceva?

Se întristează deodată şi iar îi apare privirea abătută pe care mi-a aruncat-o la început, confirmându-mi clar că ceva nu e în regulă.

-Nu cred că mă poate ajuta cineva.

-E atât de grav?

-Da, de data asta am făcut-o lată!

Ceva din atitudinea şi vorbele ei mă face să cred că se referă la relaţia ei de iubire cu cel mai bun prieten al meu. Ce naiba i-o fi făcut dobitocul ăla? Dacă s-a încurcat iar cu vreo fufurufă, îl strâng de gât!

-Are legătură cu Andrei?

Nu-mi răspunde , îşi lasă capul în jos, dar afirmă dând din cap.

-Ce-a făcut? o întreb nervoasă.

-Nu e vina lui, e doar a mea! Am fost o mare idioată.