PREJUDECĂŢI (II)

Cap.20

Robert

Doarme liniştită în braţele mele de ceva timp. Al naibii, dacă pot să adorm! Imaginea ei goală în faţa mea mă obsedează, revenindu-mi în minte ori de câte ori îmi închid ochii. Eram pregătit să uit de tot şi de toate si s-o iubesc ca un nebun, dar în momentul când am auzit-o ,,Ştiu că-ţi doreşti asta!'', m-am oprit.

Parcă am primit o găleată de apă rece peste faţă şi m-am trezit la realitate. Ea face asta doar pentru mine, doar pentru a mă face pe mine fericit! Încă nu e convinsă şi culmea e ca o cred, fiindu-i greu să treacă peste ceva ce a respectat ani de zile. Ştiu că s-ar simţi bine cand o sa mi se daruiasca, pentru că mă iubeşte la fel de mult cum o iubesc şi eu, iar trupul ei imi raspunde imediat cum o ating, dar ar avea unele regrete dupa aceea. Gândul ăsta mi-a venit cu câteva ore în urmă şi imediat când s-a lipit de mine, am luat-o în braţe, am aşezat-o pe pat şi m-am lungit lângă ea. Am întors-o, lipindu-i spatele de pieptul meu şi îngropându-mi nasul în părul ei i-am spus destul de chinuit.

,,-Dormi, iubito! O să avem timp şi de asta...în curând!''

N-a spus nimic, doar s-a împins mai mult în mine şi după câteva minute a adormit. De atunci am o erecţie îngrozitor de dureroasă, mai ales că un sân îl am cuprins într-o palmă, iar fundul ei e lipit de membrul meu întărit.

Duc o luptă aprigă cu mine! Într-o parte de umăr parcă aş avea un mic îngeraş care îmi şopteşte că am făcut bine asteptand, iar în cealaltă un mic diavol care mă ispiteşte să o întorc şi să fac ceea ce-mi doresc de când am început să ştiu ce se întâmplă între o femeie şi un bărbat.

Trebuie să vorbesc neapărat cu Roland! Nu mai rezist!

Mă ridic cât pot de încet din pat, mă îmbrac cu ochii fixaţi pe trupul ei gol şi-mi dau multe palme mintale până ies din cameră. In minte imi spun doar ,,Stai cuminte! Stai cuminte...."

Am o conversaţie cu mine însumi, cu argumente pro şi contra şi respir liniştit când ajung în maşină. Merg până la sediu şi nu primesc nici o veste bună, apoi mă îndrept spre casa mea. Vreau să fac un duş şi să mă schimb de hainele astea. Am făcut bine că am plecat de lângă ea, era o luptă prea grea şi sper din tot sufletul să mă înţeleagă şi să nu se supere că am lăsat-o singură. Oricum, vreau să fiu la prima oră la ea!

Mă chinui să descui uşa, fiind destul de întuneric când simţurile îmi intră în alertă la auzirea unui foşnet din gardul viu de lângă casă. Mă întorc rapid şi zăresc două umbre. Recunosc o femeie având o fustă lungă şi un bărbat. Apar la lumină şi-mi dau seama că e Rua şi fata pe care a furat-o, care acum se ascunde în spatele lui, speriată.

-Bună, Robert!Eşti singur? se uită agitat în toate părţile.

-Da. Ce naiba cauţi aici? De când sunteţi aici? Ştii că sunteţi căutaţi, nu? încep să-i cert ridicând vocea.

-Da...am bănuit! Dar nu aveam unde să mergem şi m-am gândit că ne poţi ajuta... măcar câteva zile!

Îmi duc mâna în păr, sunt destul de nervos. Ce naiba să fac? Mă bag într-o problemă gravă de familie? Viitorul meu cumnat îmi cere ajutor, cazare şi să nu le spun viitorilor socrii unde se află!

La dracu!

Le fac semn să intre şi îi văd cum se aşează unul lângă celălalt pe canapea, ţinându-se de mână, cu ochii mari în care le citesc teama de ceea ce au făcut, de furia rudelor. Sunt nişte copii care tocmai şi-au luat viaţa în piept, iar eu trebuie să fiu destul de înţelept şi matur gasind o cale prin care pot să-i duc acasă la Roland.