Rece

Acum te doare?

Câțiva oameni cu suflet bun
s-au oferit să-l ducă pe rănit acasă, dar acesta a refuzat, asigurându-i că era în regulă.
Săracul Levi a ajuns acasă arătând jalnic- ochii lăcrimând, buza de sus crăpată, părul ciufulit, brațele julite, hainele vraiște și abdomenul plin de vânătăi.
-Ai de viața mea! se minuna Belphegor, Ce dracu' ai făcut?
-Nu contează.
Frățiorul a dat să urce spre camera lui, dar cel mare l-a oprit.
-Măcar stai să te dau cu spirt.
În timp ce-i ungea rănile celui mai mic cu soluția dezinfectantă și bandaja zonele julite, Belphegor a avut ocazia să arunce o privire peste ele. Se vedea că erau cauzate de mână omenească.
-Ai luat bătaie, a concluzionat.
-Poate.
-Nu "poate", ai luat. Se vede că ți-a dat cineva în gură. Ce i-ai făcut?
-Ce te interesează?
-Eram doar curios.
După ce i s-a aplicat tratamentul, rănitul s-a baricadat ca de obicei în dormitorul său. Nu era de ajuns că fost bătut în mijlocul străzii, a trebuit să mai râdă și fratele lui de el să-i dea apă la moară! Îl frustra faptul că nu avea ce-i face colegului de locuință, dar pe Jukka îl aștepta o răzbunare ca la carte.
Până s-a petrecut toată povestea, poliția a stat de vorbă cu jumătate din prietenii Aylanei în legătură cu moartea ei.
Vestea că un criminal necunoscut umbla liber s-a împrăștiat rapid și a ajuns la mai tot tineretul. La rândul lor, autoritățiile au transmis un mesaj de avertizare și a sfătuit toată lumea să fie incredibil de atentă la cei din jur și să stea pe cât posibil în spații închise. Unii au fugit acasă și s-au încuiat înăuntru fix după ce au auzit știrea, alții au preferat să riște- de exemplu, Xandria, Kara, Mikko și cei care i-au însoțit la distracție. Se părea că nu le era frică de noul pericol public, având în vedere că au rămas în spațiul lor de întâlnire. Dar spre nefericirea lor, mai pe seară, când au decis să plece acasă, fiecare dintre ei avea un drum relativ lung de parcurs pe străzi pustii. Cine locuia prin apropierea unui prieten avea o șansă în plus de a scăpa, cine nu... noroc bun.
Până gașca și-a luat inima în dinți să plece, ucigașul s-a echipat pentru al doilea omor și a plecat spre Jukka, fără
să-i dea raportul lui Belphegor, bineînțeles. A ajuns la destinație în 2 timpi și 3 mișcări. Ca de obicei, era necesar ca treaba să fie făcută rapid.
Levi avea la el un cuțit cu o lamă foarte tăioasă, purta mănuși să nu lase amprente și un hanorac negru a cărei glugă îi acoperea tot ce se afla mai sus de gură.
Casa viitoare victime nu poseda o scară de incendiu și nici nu părea să aibă altă intrate înafară de cea principală. Nivelul de dificultate a misiunii a crescut drastic.
Căcat.
Atent, băiatul s-a furișat prin curte până sub primul geam. Întâi, s-a uitat înăuntru doar cu coada ochiului în caz că cineva era acolo. Abia după ce s-a asigurat că toate luminile erau stinse și-a permis să arunce o privire cum trebuie. Nimeni.
Finuț, a deschis ușa. Rânjea la prostia familiei aceleia.
Auzi că un criminal umblă liber și lași ușa deschisă?
Închizând ușa după el, a studiat parterul. O sufragerie spațioasă, cu mobilă de bun gust și tehnologie performantă, iar mai departe o bucătărie. În dreapta se aflau niște scări. Ele trebuiau să ducă la dormitoare.
Asasinul a ajuns într-un hol. O ușă era poziționată în stânga lui, două în dreapta. Le-a verificat pe tuate. Ușa singură despărțea baia de hol, în spatele celorlalte două erau dormitoare. În primul ar trebui să doarmă părinții, dar era gol. Bun. Nu erau acasă. Putea să se distreze puțin.
A intrat în camera victimei. Acela dormea liniștit pe spate în patul lui de sub fereastră, în partea camerei care era paralelă cu ușa.
Levi s-a repezit spre el și s-a așezat pe coapsele lui, blocând o posibilitate de mișcare. S-a aplecat ușor în față și i-a împins cuțitul
într-un obraz până i-a penetrat pielea. Durerea l-a trezit pe Jukka instant. Nefericitul se uita la niște buze cu piercing și o glugă. Era asasinul anonim! A venit după el!
-Te rog, se milogea. Cuvintele au ieșit sub formă de șoaptă. Sărmanul băiat a înlemnit.
-Sigur.
Cu o mișcare simplă și rapidă a mâinii, Levi a mișcat arma pe fața băiatului de sub el și
i-a jupuit obrazul. Victima și l-a acoperit cu ambele mâini. Striga. A început să facă tot felul de mișcări bruște cu tot corpul. Acelea au reușit să-l facă pe străin să cadă de pe el. A folosit timpul câștigat ca să fugă spre primul telefon disponibil. Păcat că necunoscutul avea reflexele destul de bine antrenate încât să se ridice cât ai clipi.
L-a prins pe Jukka de gât câteva momente mai târziu și la izbit de primul perete. Fără să mai stea la vreo negociere, și-a reluat treaba în ciuda plânsetelor și rugăminților.
-Oprește-te! îl implora, Măcar omoară-mă mai rapid... Mă doare prea tare.
Criminalul s-a oprit pentru o secundă. Un rânjet răutăcios s-a dezlănțuit pe buzele lui.
-Te doare, zici?
Jukka a dat din cap cu disperare. Se puteau citi groaza și anticiparea în ochii lui. Îi era frică și să se întrebe pe sine dacă străinul s-a răzgândit în privința modului de a-l ucide.
Nu s-a răzgândit.
Tăind încă o fâșie de piele, s-a răstit: Da' când mai aveai puțin și-mi scoteai un ochi azi în fata școlii nu te durea!
S-a aprins un beculeț în capul victimei. Auzind și vocea și fraza, a înțeles cu cine avea de a face.
-Levi?
-Leviathan.
Puțin îi păsa lui Jukka de numele real al colegului. Acum că a aflat cine i-a dat buzna în casă, a găsit curajul să-i dea un genunchi zdravăn în stomac și să o ia la sănătoasa spre ieșirea din locuință.
Pare-se că norocul nu era de partea lui. Odată cu sângele se pierdea și puterea lui. Vedea tot mai prost și genunchii nu mai erau în stare să-l susțină.
Rănitul a coborât scările rostogolindu-se. Durerea era infernală. Nu mai putea să miște niciun mușchi. Ultima lui speranță era țipatul.
-Ajutor! Mă omoară! Cineva să cheme poliția! Aaaaaaa!
Băiatul răcnea destul de tare pentru ca sunetul să depășească barierele pereților și să ajungă până la urechile Karei și ale Xandriei, care treceau pe strada cu pricina în drum spre casă.
-Ai de viața mea... șoptea Kara, psihopatu' ăla de care zicea poliția e pe aici!
A grăbit pasul cu intenția să țâșnească, însă prietena mai mică a prins-o de braț. Nu a spus nimic pentru un timp. Analiza glasul.
-Xu, ce dracu' faci? Hai să ne cărăm odată de-aici!
-Bă, ești nebun? a concluzionat Xandria, Ăsta-i Jukka!
-Și? Mișcă în p... mă-tii până nu iese ăla din casă!
-Nu putem, băi. Trebuie să-l scoatem de acolo!
-Fă, dezaxato, cum căcat vrei să te bați cu un criminal în serie care e cel mai probabil de 2 ori cât tine?
-Da' cine a zis că mă bat cu el? Intru acolo, îl scot pe Jukka și ies. Tu te faci între timp de folos și chemi poliția.
Nici nu a așteptat micuța un răspuns că s-a și îndreptat spre intrare. Kara nu putea să refuze. Era vorba de ultima fărâma de umanitate în discuție! Cum să-și lase un coleg baltă în o asemenea situație, chiar dacă respectivul era un nesimțit și jumătate?
Ei, pentru fata mai mare conta cea mai bună prietenă mai mult decât un porc popular din liceu.
-Treci dracu' înapoi! a încercat să o convingă pe cealaltă să renunțe la plan.
-Știu ce fac! Tu scoate mobilu'!
În secunda următoare, Xandria a dispărut în casă. Kara, scoțându-și mobilul, a oftat: asta-i handicapată...
Jukka zăcea în mijlocul sufrageriei, înconjurat de sânge, neajutorat și cu pielea cojită de pe față și umeri. Imaginea aceia avea să rămână în mintea salvatoarei mult și bine.
Apariția fetei a fost ca o minune trimisă din ceruri pentru el.
-Xu! se bucura, Habar n-ai cât mă bucur că ai venit să mă scoți de aici! Hai, rapid!
O pereche de pași se auzea încet,  apoi tot ma clar. Pericolul s-a întors.
Amândurora le-a stat inima. Acum ce?
-Cred că imediat coboară... rănitul a început să plângă.
-Căcat! Ce facem?
El a aruncat o privire disperată în jur până a găsit o soluție: Vezi ușa aia din scări?
-Da.
-Duce într-un fel de dulap. Ne ascundem după paltoane.
-Bun.
Xandria l-a apucat de ambii umeri și l-a tras încet după ea în spre dulap. Pe cât de scârbos era pentru ea să-i atingă carnea, pe atât de dureros era pentru el. Nefericitul se mușca de degete să nu țipe.
Cei doi au ajuns la ascunzătoare înaintea asasinului. Xandria s-a îngropat și pe ea, dar și pe Jukka cu tot ce a găsit.
-Chemi poliția? se ruga băiatul.
-Cred că a chemat-o Kara deja. Stai liniștit, în ceva minute scăpăm.
-Sper...
Între timp, Levi a ajuns jos și a observat ușa de intrare larg deschisă. Știa și de ce, doar a auzit victima scandând de fericire. Păcat că se bucura degeaba.
Înainte să ducă la capăt ce a început, a închis ușa la loc. Voia să bage fata în sperieți după ce termina cu băiatul să o învețe minte să nu se mai bage în situații de soiul acela.
Mai apoi s-a îndreptat spre dulapul cu pricina și i-a smuls ușa. Cât de prost îl credeau? Dâra de sânge se vedea de la o poștă.
Cu ambele mâini, la înșfăcat pe Jukka și l-a tras afară din dulap. Nici măcar nu a avut nevoie de vreun efort să i-l smulgă din mâinile eroinei.
-Leviathan! Te rog! Nu!
Ea nu a văzut mare lucru din ce s-a întâmplat după aceea, doar o cascadă de sânge și bucăți de carne căzând. Tremura toată. Dacă a
văzut-o, ea urma.
Câteva momente mai târziu, a zărit picioarele nemilosului împingând laoparte rămășițele băiatului și pășind spre ea. I s-a tăiat respirația pentru o secundă.
Aceleași brațe ucigașe au smuls-o din grămada de paltoane și au aruncat-o
într-un colț. Corpul lui era lipit de al ei, să nu cumva să plece. Degetele sa sale s-au încleștat în părul micuței.
-Ce mama mă-sii te-a apucat să faci pe eroina? a șoptit o voce oarecum demonică pe un ton disprețuitor.
Să-i răspundă, să nu-i răspundă?
Necunoscutul a tras-o mai tare de păr: Ai muțit? Răspunde odată!
-Păi...
-Păi?
-Păi credeam că pot să-l ajut...
Mâinile sale s-au mutat le obrajii ei și au forțat-o se uite în sus.
-Să nu mai crezi aberații, i-a dat drumul, Fugi.
Xandria a început să se îndrepte spre ieșire cu privirea ațintită spre el. A deschis ușa cu rețineri, încă nu era sigură că i-a fost oferită libertatea.
Și asasinul o privea, rezemat de trepte.
-Hai, dispari odată! o îndemna, Ah, și să te pună Satan să zici ceva de mine că ne supărăm. Vezi că aflu.
Dând din cap cu supunere, ea a tăiat-o afară.
Kara a așteptat-o cu sufletul la gură. A vrut să cheme polita, dar nu a putut vorbi, deoarece a înghețat de frică.
Văzându-și prietena că se întorcea de parcă era beată și toată roșie, a simțit că vomită.
-Ce s-a întâmplat acolo? Ești bine?
Micuța tremura ca o gelatină.
-Hai acasă... Vorbim mâine...