Rece

Îl cheamă Leviathan.

Xandria a stat după prietena ei ca pe ace. După ce a văzut mesajul de pe geam, chiar a început să creadă că străinul putea să o găsească indiferent de circumstanțe. A văzut că nebunul nu se juca, ea într-adevăr și-a pus viața în joc.
Devenea tot mai paranoică. Habar n-avea unde ar mai putea să se ascundă, sau la ce să se mai aștepte. Cel mai frustrant era că nu știa nici măcar de cine fugea.
E înalt, are mâini osoase și voce dubioasă. Așa, și?
Până cealaltă fată a ajuns acasă, martora își concepea denunțul în gând. Își punea tot felul de probleme. Poza aceea era de ajuns? Putea să dea doar niște date vagi? Le-ar lua poliția în considerare?
Între timp, Kara alerga spre casă de-și dădea sufletul. Gambele o dureau deja groaznic și începea să respire tot mai greu, dar cea mai bună prietenă era de departe mai importantă decât consecințele unui efort ridicat.
A ajuns acasă mult mai repede decât de obicei. Fuga a extenuat-o. Era așa de transpirată încât dădea impresia că a fost la saună și inspira de parcă se sufoca.
A îndesat cheia în broască nerăbdător și a întors-o forțat.
Auzind ușa trântită, Xandria a început să se panicheze. S-a întors?
Cu mare grijă, să nu fie auzită, s-a ridicat de pe saltea și s-a ascuns în dulapul unde știa că prietena ei își ținea hainele de iarnă. Dacă se pitea destul de adânc printre paltoanele de fâș, ucigașul putea să o caute mult și bine.
-Xu! striga Kara, Eu sunt! Unde ești?
Când și-a dat seama că nu era nimeni periculos, micuța a ieșit și s-a repezit spre cealaltă fată. Ar fi
îmbrățișat-o, dar mirosul neplăcut a oprit-o.
-Lasă-mă să fac un duș rapid și mergem.
Zis și făcut. Acela a fost probabil cel mai rapid duș din viața Karei. Nu putea să tragă de timp când venea vorba de ceva care trebuia rezolvat cât mai repede.
S-a uscat superficial pe păr,
s-a schimbat și cele două au pornit spre sediul principal al poliției locale.
Era prima oară când mergeau acolo. Până atunci n-au mai trecut prin complicații care cereau ajutorul legii.
Se așteptau la ceva grandios: o clădire voluminoasă, cu o sală de așteptare împânzită de cetățeni, cu o sumedenie de birouri, fiecare specializat pe câte o problemă, iar totul să fie decorat cu motive corespunzătoare.
În realitate, sediul era destul de modest. Din exterior se vedeau ziduri albe și o ușă de intrare din sticlă fumurie. Înăuntru, "camera principală" era un birou mai mare, iar în stânga și în dreapta se aflau niște uși din lemn care duceau spre încăperi mai puțin importante.
Fetele n-au avut nevoie să stea la rând, ele fiind singurele persoane de acolo care au venit pentru a cere ajutor.
-Bună ziua, cu ce vă putem ajuta? a salutat în veșnicul mod formal domnul care ședea la birou. Era un bărbat relativ tânăr, bine făcut, cu o expresie foarte serioasă, dar în același timp calmă.
-Ăăă, da, a grăit Kara, Prietena mea a scăpat de criminalul necunoscut, iar acum acesta o urmărește.
Polițistul a ridicat o sprânceană, surprins și nerăbdător să primească informații.
-Păi spune-mi despre el atunci, a îndemnat-o pe cea care nu a vorbit încă și le-a făcut amândurora un semn cu mâna să se așeze pe scaunele din fața biroului.
-Doriți să-i descriu aspectul?
-Spune tot ce știi despre el. Orice informație ne e de ajutor.
-Păi... când l-am văzut era beznă, deci mu pot să-l descriu fața foarte detaliat. Îmi amintesc că era înalt și presupun că e și foarte slab, pentru că avea degetele osoase. Oricum, mâinile lui sunt puternice. La momentul "întâlnirii" noastre, cred că era răgușit, deoarece vorbea ciudat. De fapt, șoptea.
Polițistul și-a notat fiecare cuvânt. Încă nu a primit nicio informație care l-ar ajuta cu ceva, însă orice detaliu care pare nesemnificativ ar putea fi cheia rezolvării unui caz.
-Aha... Îți mai amintești altceva?
-Da. Cealaltă victimă, un coleg de-al meu care acum e mort, îl striga "Leviathan" sau așa ceva când se ruga de el să nu-l omoare.
Bărbatul a scris numele cu majuscule și a îngroșat literele. I-a fost dat un punct de pornire foarte bun.
-Și cam asta e tot ce știu de el, a concluzionat martora.
-Mulțumim frumos, ne-ai dat o idee despre ce trebuie să căutăm. Dacă te mai confrunți cu probleme similare nu ezita să te întorci.
Xandria a dat din cap s-o l și s-a ridicat de pe scaun, urmată de Kara. Cele două și-au luat la revedere de la omul legii și s-au îndreptat către ieșire.
-Aveți grijă, fetelor, le-a avertizat omul legii înainte ca ele să dispară din clădire.
Fetele au promis că aveau să fie foarte atente și au plecat.
Nici n-au n părăsit bine sediul poliției că a și pornit informația să circule. Până la finalul zile se știa în tot orașul că cel care a reușit să îngrozească întregul Helsinki peste noapte era un schilod înalt cu porecla Leviathan.
"Știrea bombă" a ajuns și la fratele celui căutat. Belphegor și-a dat seama despre cine era vorba de când s-a anunțat primul omor, dar era hotărât să nu mai intervină. Frățiorul lui a devenit băiat mare, trebuia să-și poată purta de grijă și singur. El nu mai avea de gând nici să-l oprească, nici să-l salveze de poliție. Dacă ar urma să ajungă la închisoare sau la nebuni era strict problema lui. Noroc că avea minimul de bun simț să-l avertizeze și pe cel mai mic că a rămas pe cont propriu.
-Bă, Levi, vezi că ești la știri!
Levi și-a simțit inima oprindu-se. L-au prins? Cum?
Panicat, el s-a repezit jos cu speranța să mai prindă o secvență din buletinul cu pricina ca să înțeleagă cât de serios era necazul în care a intrat. Spre fericirea și totodată dezamăgirea lui, tot ce a prins din reportaj a fost:

Am aflat cu ajutorul unei surse, care dorește să rămână sub anonimat, că asasinul este cunoscut sub pseudonimul 'Leviathan'.

Belphegor a început să râdă când a auzit 'pseudonim'.
Oare cât de rău o să se cace pe ei când o să afle că așa îl cheamă?
Apoi s-a întors spre fratele său mai mic și l-a întrebat, râzând în continuare: Unde ai gafat, fraiere?
Levi nu a vorbit din prima. Întâi a răsuflat ușurat, bucuros că ăla era singurul detaliu valid. Și-a dat seama cine era sursa respectivă fără să stea pe gânduri: Xandria.  S-a enervat.
N-o să știe nimeni, ai?
Trebuia să schimbe o vorbă cu ea mai târziu. Dacă un avertisment verbal nu i-a ajuns, poate i-ar prinde bine și puțină vătămare corporală.
-Deci ce-ai făcut? Belphegor a repetat.
-Nu contează.
Cel mai mare a ridicat din umeri într-o manieră nonșalantă: Ok, cum vrei tu, nu-mi zice. Numa' fi atent că eu nu te mai scot din căcaturi de astea.
-Bine.
-Deci dacă te prinde poliția ești pe curu' tău, da?
-Da, mă!
-Bine atunci. Să nu zici că nu ți-am zis.