My life - The beginning

Capitolul 35

    Săptămâna asta a trecut repede. Harry nu ma bagat deloc in seama. A stat mereu cu o gramada de dosare si cu laptopul in fata. A avut mult de lucru săptămână asta presupun, dar ar fi putut sa imi spuna macar "Buna dimineața". Ar fi risipit doar cateva secunde. Cred ca isi permitea asta.

Maine e din nou luni si dupa ore se pare ca Kevin o sa ma duca inapoi acasa. Mama a spus ca seja sunt de prea mult timp aici si ar trebui sa ma intorc. E ciudat sa nu imi fie dor de ei deloc? Nici nu vreau sa plec macar. Imi place aici. Nu o sa il mai pot vedea pe Harry asa des ca si aici. Poate nu o sa il mai vad deloc si el nici macar nu stie ca ma intorc acasa. Tot incerc sa vorbesc cu el, mereu imi da acelasi răspuns "Nu acum Evelyne. Sunt ocupat." Bine ca e ocupat. O sa fiu si eu ocupata cand o sa vrea el sa vorbească cu mine.

Stranut dintr-o data si Kevin care e langa mine pentru ca ne uitam la un film se intoarce speriat catre mine.

- Nu imi spune ca racesti Evelyne. Mama o să imi scoata ochii daca te duc bolnava înapoi.

- Nu, stai liniștit. E doar un strănut.

- Sper sa fie doar un strănut.

***

Dimineața m-am trezit cu o durere de cap îngrozitoare si cu febra mare. Se pare ca nu a fost doar un stranut. Kevin e furios, mama tipa iar eu sunt fericita ca nu merg la scoala, dar totusi trista pentru ca ma simt atat de aiurea. Urasc durerea.

- Ți-am spus sa ai mare grija de ea. Stii cat de sensibila e si cat de repede răcește in perioada asta. - Spune mama pentru a nu stiu cata oara. Tipetele lor nu ma ajuta deloc cu durerea mea de cap.

- Puteti sa nu mai tipati? Ma simt îngrozitor si voi nu ma ajutati de loc. O sa treaca mama; nu e sfârșitul lumi de la o simpla raceala. Acum ma duc in camera mea sa ma intind. Pa Kev. Sa ma suni mai tarziu. - Ii dau un pupic pe obraz si el apropa din cap afirmativ. Sper sa nu uite.

Se pare ca întinsul meu s-a transformat într-un somn adanc de cateva ore bune. E deja intuneric afara si nu e nimeni acasa. Parintii mei si cu ceilalti angajați au plecat in oras la o cina iar familia Dal Ponte si asistentul doamnei sunt plecati si ei tot in oras, dar probabil la ceva restaurant mai  sofisticat fata de angajații lor.

Nu imi place sa fiu singura acasă. Mi-e frica si de cel mai mic zgomot daca sunt singura. Mi-am pus un pahar de suc și am vrut sa ma intorc în camera dar ușa de la bucătărie sa deschis ca un fulger pe ea intrând Harry cu o fata nu tocmai prietenoasa.

- Haide Evelyne, nu mai ești un copil. Nu poti sa pleci asa fără sa îmi spui nimic. Ce aveai de gand? Sa te faci nevăzută? - Tipa el la mine fara nici un rost.  Cred ca a înnebunit.  Ar fi bine sa se calmeze și sa nu mai urle.

- Poti sa te calmezi, te rog? Nu ai nici un drept sa tipi la mine. Ti-am mai spus.

- Nu nu ma calmez! Și nu as mai tipa la tine dacă nu ai face lucruri din astea. Serios acum trebuie sa începi sa... - Nu l-am lasat sa termine ce a vrut sa spuna. Chiar trebuie sa se calmeze, e prea nervos. M-am repezit spre el și l-am sarutat. El e surprins la fel ca și mine, dar se lasă prada sarutului. Ma saruta cu pofta. Își descarca toată furia într-un sarut dezordonat. Nu ma deranjează. Atâta timp cât e asa aproape de mine si buzele noastre sunt unite eu nu o sa ma împotrivesc.  Ne desprindem din sarut și el ma strange puternic la piept.

- Sa nu mai pleci asa. Mai speriat. Am crezut ca ai plecat de tot. - Harry asta sensibil ma încântă. Cred ca i-ar fi fost dor de mine dacă as fi plecat iar asta m-a face sa zâmbesc puternic. Se uita la mine și zambeste timid. Cred ca abia acum și-a dat seama de cele spuse.

- Am încercat sa iti spun ca trebuie sa ma intorc acasa, dar mereu îmi spuneai ca ești ocupat. - Ridic din umeri.

- Stiu ca nu ți-am oferit atenție deloc săptămână asta, dar aveam de lucru cu firma. Imi pare rau. - Ii ofer un zambet micuț. Poate ca nu e bine sa întreb asta, dar..