Vei arde in iad!

Capitolul 18

   Stăteam în camera mea şi mă gândeam. Probabil deja v-aţi dat seama că în mintea mea sunt o mulţime de idei. Mi-a venit în minte o întrebare pe care Kira mi-o pusese când eram mică şi anume "Nu ţi-e frică de întuneric?" , atunci am răspuns simplu "nu", însă dacă acum m-ar întreba cineva asta i-aş spune " Cum ar putea să-mi fie frică de ce e în sufletul meu?". Sinceră să fiu mă simţeam pierdută, deşi încă exista speranţa ca Kira să nu fii murit. Dar dacă metoda lui Deivid nu va funcţiona? Dacă am pierdut-o pe Kira pentru totdeauna?
     - Răspunsurile le vei afla pe parcurs, draga mea!
   Se întâmplă ceva ciudat. Vocea aceea... îmi era atât de cunoscută, era atât de caldă încât mă liniştea. Am spus:
     - Cine eşti?
   Nu s-a mai auzit nimic. Pentru câteva minute am crezut că totul s-a întâmplat doar în capul meu, dar nişte mişcări graţioase, aş putea spune, în cameră mi-au atras atenţia. Era o siluetă firavă, îmbrăcată într-o rochie albă, cu părul castaniu... acea figură îmi era cunoscută. De fapt acea figură a fost mereu îngerul meu... era mama mea. Frumoasa mea mamă. Mi-a lipsit atât de mult mersul ei plin de graţie, mi-au lipsit până şi rochiile ei lungi de cele mai multe ori viu colorate sau albe.
     - Si tu mi-ai lipsit dragă!
     - Mamă... chiar tu eşti?
   Rostind cuvântul "mamă" ochii mei s-au umplut cu lacrimi. Lipsa mamei m-a făcut să preţuiesc mai mult această fiinţă unică.
     - Cine altcineva Mense? Am simţit că ai nevoie de ajutor, iar speranţa ta îmi părea că se pierde asemeni unui licurici într-o mare de întuneric.
   Eram sigură că era mama. Doar ea reuşea să construiească asemenea metafore.
     - Kira e bine. Te aşteaptă. Cât despre Lucy... cred că Deivid ar trebui să îţi spună. Nu cred că am fost prea clară cu acea scrisoare. Trebuia să scriu cu majuscule " nu-ţi pierde speranţa"?
   Nu am mai spus nimic, decât un simplu:
     - Mama, te iubesc!
     - Şi eu Viktoria. Îmi pare rău că nu am fost lângă tine în aceşti ani, dar aşa a fost să fie!