Trădare

Capitol VI

• Riven Povesteşte •

Ştiu cine e. L-am văzut.
E tipul din club!

Ochii mă mănâncă ca şi azi dimineață şi nu-mi pot explica de ce, dar mă uit la el parcă hipnotizată.
Gura i se mişcă atât de perfect că parcă pot auzii ce spune.
"Ne-a văzut"
Gânduri peste gânduri, sentimente peste sentimente sunt amestecate în aer din partea celor ce sunt pe acel acoperiş.. Exact, celor. Pentru că sunt mai mulți, sunt prea mulți ca să le pot simți starea de spirit însă, ceva vibrează subit ce-mi dă impresia că deja cunosc cauza.
"Pe toți?"acea voce, acel ton. Amadeus!

Ochii tipului ce stă şi mă priveşte se întunecă atât de mult că nu mai există pupila albă, parcă ar fi doar două găuri ce stau în aşteptarea unei perechi de ochi.

Şi, la scurt timp.. Mai apare unul. Aceiaşi ochi, negrii total. Aura sa e neagră, neagră de parcă sângele în el ar fierbe pentru o vărsare de sânge, dar de ce se uită?

"Cresc atât de repede!"
Cine să crească atât repede? De ce-i pot auzii? De ce le simt stările de spirit?

Răspunsul celui din club vine întârziat încât nu-l pot auzii pentru că ceva negru îi înconjoară şi dispar. Ce a fost asta?!

Mă desprind de la geam şi fug la oglindă. Sunt sigură că e acelaşi motiv din cauza căruia mă mănâncă ochii.. Ajung la prima oglindă de pe hol şi mă privesc.
Exact cum credeam! Ochi negrii. Negrii total!
Ce e asta?

Îmi privesc ochii atentă şi îi văd cum redevin la normal iar un alt gând îmi trece prin minte.

- De ce nu? mă întreb singură.

Mă întorc pe drumul pe unde am venit doar că nu merg înainte pentru bucătărie ci fac stânga, sus pe scări.

Urc câte două şi intru în camera mea.
Închid uşa disperată în urma mea şi-mi trag sufletul care nu prea s-a dus observ.

Mă aşez pe scaunul de la birou şi ridic ecranul laptopului.
Intru pe google şi scriu în toate felurile şi tipurile "Oameni cu ochi negrii" pentru a găsii ceva.. dar nimic.
Găsesc motive sau explicații pentru oamenii ce au ochi normali ca ai mei, sau cum au fost ai mei.

Oftez bosumflată şi arunc mouse-ul ce este separat de laptop cât colo.
Nu pot găsii nimic. Nu pot!
Îmi frec fața disperată şi chiar când vreau să mă dau bătută privesc un site ceva mai jos printre degete.

"De ce anumiți oameni au ochii negrii inclusiv pupila?"

O mică speranță se renaşte în mine şi apăs pe el.
Citesc primele rânduri şi inima îmi face un salt de fericire alături de corp sărind de pe scaun.

- Uraa!

Caut mouse-ul cu privirea şi după ce-l găsesc îl montez la loc şi încep să citesc.
Se pare că este o poveste mai mult dintr-o întâmplare reală ce i s-a petrecut lui Gabriel.

"Aveam 18 ani când am văzut pentru prima dată un om cu ochii negri. Şi dacă vă gândiți că mă refer la culoarea ochilor, atunci nu sunt aşa nebun încât să vorbesc despre aşa ceva. Ci spun despre oameni ce au tot ochiul negru. Pupila toată.
Iar atunci când te uiți în ochii lor devii hipnotizat şi nu te poți desprinde din privire. Amețeşti, simți că nu mai ai putere să stai în picioare.. Iar apoi dispar cu un nor negru de fum. Ei bine, aceia nu sunt oameni. Ci Demoni!
Demoni veniți din iad şi care mănâncă sufletele oamenilor. Ca să te poți proteja de el trebuie să deții tarcin, singurul ser dintr-un copac prin care îi poți rănii sau chiar omorî dacă o şi beau.
Aveți grijă!
Aceşti neoameni au puteri supra omeneşti, cum ar fi teleportarea, ascunderea în umbre, citirea gândurilor, controlarea obiectelor cu privirea, zburatul, rezistență, viteză.. dar cel mai rău: te pot devora cum am spus mai sus şi atunci viața ta este dusă"

- Nu se poate! Nu se poate! țip singură.

Mă împing cu mâinile în birou şi mă îndepărtez de el. Mă ridic de pe scaun şi mă privesc în oglinda din camera mea acum.

- Nu se poate! îmi tot repet.
Acest om sigur a făcut o poveste pe chestia asta.

Mă privesc atentă şi încerc să caut un răspuns, dar nu-l pot găsii. E ceva ce îmi scapă.. Ceva ce nu e pus la punct. Cum pot ieşii din iad aşa nestingheriți? Cum se pot plimba pe stradă? Nimeni nu-i observă. Doar dacă ..?

Ațintesc oglinda cu privirea şi încerc.. încerc dar nu reuşesc.
Încerc iar şi o las baltă de cum simt o durere de cap mult prea mare ca s-o ignor.

Cad în fund pe pat şi răsuflu uşurată.
Ştiam că nu pot fi aşa ceva, nu avea cum. Era doar în subconştientul meu ochii aceia negrii, dar ceea ce am văzut nu a fost în subconştient, tipul ăla alături de ceilalți sunt demoni, chiar şi Amadeus.. Dar, de ce să vină la mine în casă şi mai ales chemat de ..

- O Doamne! țip iară şi-mi astup repede gura cu ambele palme.

Şi Michael e unul din ei!
Nu se poate!!!

Trebuie să găsesc tarcin imediat!
Mă ridic ca arsă de pe pat şi deschid uşa şifonierului să-mi aleg ceva de îmbrăcat.
Apuc perechea de pantaloni şi când o trag dau peste parfumul ce trebuia să fie cadoul mamei.

- Nuuu! zbier a nu ştiu câta oară şi mă rog să nu se spargă, dar sticluța nu atinge podeaua din lemn, ci se opreşte în aer.

Mă aplec pe vine şi o ating cu un deget iar ea doar se mişcă puțin într-o parte continuând să plutească în gol. Mă ridic şi mă întorc să-mi aleg un tricou.
Închid uşa dulapului iar în oglinda de pe ea văd restul obiectelor cum zboară.

Rămân şocată de ce tocmai se întâmplă dar şi fascinată.

Toată camera mea zboară, tot ce e mic şi nesemnicativ pluteşte de parcă am fi în spațiu.
În momentul de față tot ce citisem despre demoni dispare din mintea mea, de parcă nici nu am ştiut de ei. Sunt concentrată pe telefonul meu care sună şi nici nu-mi vine să îl iau în mână. E atât de wow!

După ce apelantul închide totuşi îl iau şi fac o poză. Nu mă pot abține.
Când vreau să şi filmez uşa se deschide brusc şi pe ea intră Mich iar toate obiectele revin într-o mini secundă aşa cum erau.

- Hey, o să-ți lipesc difuzorul soneriei de ureche să auzi. replică el şi intră în cameră.

Eu doar stau şi zâmbesc ca o proastă la el.

- Am ceva pe față? întreabă şi se atinge pe bărbie.

În spatele lui un ciorap din perechea ce o scosesem adineauri începe să zboare iar şi asta îmi face zâmbetul să se lărgească.

- Nu, dar în spate da!

Michael se uită confuz la mine şi se întoarce ca după să sară 2 m în spate.

- Dumnezeule! Ce e aia? întreabă din spatele meu.

Amândoi suntem în mijlocul camerei, şi nu ştiu de ce, dar tot corpul mă mănâncă aşa că mă las dusă de val şi închid ochii.
Simt cum părul meu desfăcut dintr-o dată dispare de pe umerii mei goi şi .. atunci, îi deschid.

- Aia nu ştiu, ştiu de astea! şi o fac.

Absolut tot ce se afla în această cameră zboară, în afară de noi şi de podea sau tavan, dar totul e în aer. Patul, oglinda din colț, dulapul cu cealaltă oglindă, biroul.. Exact ca într-un film. Exact ca atunci când ai spune : Magic!

—————————————————

# Capitol necorectat