Trădare

Capitol XV

Mă opresc brusc când Aiden mă trage de mână să plecăm.

- Ce s-a întâmplat steluță?

- Aiden. M-am plictisit de secretele ce sunt legate de viața mea.

El se uită derutat la mine. Ceva din el îl reține să-mi spună iar asta doare şi mai rău să ştiu că toată lumea îmi ştie trecutul doar eu nu.
Tocmai eu care ar fi trebuit să-l ştiu n-am nici o idee despre el.

- Steluță. Am fost obligați să jurăm că nu vom scoate numele celor doi pe gură cu intenția de a-ți spune cine eşti cu adevărat. Dar eu deja ți-am zis a cui nepoată eşti. Mai mult nu pot face, altfel mă vei vedea fără aripi şi voi fi ars de viu.

- Mai vreau indicii! răspund răspicat.

- Trebuie să plecăm. spune şi mă mai trage odată de mână dar eu nu mă mişc.

Se întoarce exasperat spre mine şi atunci este prima dată când îl văd aşa.

Deşii nervozitatea lui se putea citii de la mii de kilometrii acum ea dispare dar fața lui este cu mult mai şocată de a mea când am auzit că sunt cea ce sunt.

- Steluță, tu ..

• Aiden Povesteşte •

- Eu ce? întreabă scurt dar în aceiaşi ipostază.

- Te simți bine?

Se uită la mine şi apoi la ea.

Poate nu-şi dă seama, dar părul său a devenit pur şi simplu alb şi cu mult mai lung iar un fum dens iese din corpul ei plăpând. Ochii îi sunt exagerat de negrii şi pielea devine tot mai decolorată, exact ca varu.

- Aiden .. Te rog, spune-mi mai exact. Altfel acum mă duc la bunicii mei.

Oftez lung şi mă frec la ceafă.

Ce pot face?
Îi spun, da sigur, dar ajung fără a mai avea aripi, într-un şanț aruncat fără puteri şi putrezindu-mi corpul la cât de bătrân sunt, sau să o mint că nu am ştiut decât de bunici ei şi aşa pot scăpa.

- Deci?

Văd o mână ce este fluturată prin fața ochilor mei şi atunci ies din gândurile mele.
De ce doar eu sunt într-o belea ca asta alături de un străvechi?

- Nu ştiu cine-ți sunt părinții. mint fără neruşinare.

- Poftim? întreabă Riven de cum mă aude.

- Ştiu doar cine-ți sunt bunicii. Am lăsat loc de parcă aş ştii ceva şi de părinții tăi crezând că mă vei urma ca să aflii totul. Dar n-a fost să fie.

Riv mă priveşte atentă şi câteva lacrimi i se preling pe obrajii săi albi.

- Nu plânge stelu .. spun în timp ce mâna mea se întreabă spre fața sa încercând să-i şterg locurile umede uitate de acele lacrimi.

- Minți! mă întrerupe iar undele sonorale din țipătul ei mă aruncă la 7 metrii față de ea.

Cu greu îmi regăsesc echilibrul.
Mă prind de un copac şi mă agăț de el.
Îmi ridic privirea îngrozit de cea ce am putut vedea dar imediat ce ochii mei îi întâlnesc pe ai ei o durere de cap mă străpunge şi ajung până la urmă pe pământ.

Totul devine negru şi o pot vedea pe Riven cum îmi umblă nestingherită prin minte.
Se uite peste tot dar nu găseşte nimic ce o poate ajuta.

- Riven, ieşi de aici! strig către ea dar ceva invizibil mă împiedică să o ajung din urmă.

Se aseamănă cu un geam doar că nu se vede nici de cum.