Trădare

Capitol IX

• Damon Povesteşte •

- Şi după am ridicat toate obiectele în aer, şi muzica cânta din boxele ce pluteau şi încercam să-mi prind rujul când voiam să mă machez şi nu ştiam cum să-l las mai jos şi luasem un scaun care a început să plutească şi el şi am căzut şi ...

Şi, şi, şi.. O privesc dintr-un colț pe mica zână ce a aflat şi ea de puterile ce le deține şi acum îi impuie capul lui Amadeus cu pățaniile ei când el defapt ar trebuii să se odihnească.
Dar nu mă deranjează chestia asta, mă bucură din plin, pentru că are încredere în el. Că se destăinuie lui ca unui prieten şi nu se teme cum o face în preajma mea sau a lui Madoc.

Michael intră în salon urmat de Madoc, fiecare cu câte două cafele în mâini. O primesc pe a mea de la Madoc iar Michael se duce şi îi înmânează cea de-a patra lui Riven.
Aceasta dă din cap şi nu zice nimic, pare serioasă, dar se schimbă repede de cum se întoarce la rănitul nostru.

- Când vei ieşii de aici? pune Riven întrebarea ce poate avea şi două înțelesuri.
Când va ieşii de unde? Din spital sau din iad?

- Mâine. răspunde el tot cu două înțelesuri.

Madoc mă împunge din dreapta cu cotul în semn să fiu atent la discuție, dar sunt extrem de atras şi cu urechile ciulite la ce se şuşotesc.

Zâna pune mâna s-a bandajată pe mâna lui Amadeus ce este prinsă la perfuzii şi unde a fost rana sa. O atinge atât de uşor şi mângâie în locuri mici, parcă ar fi un castel de nisip şi îi e frică să nu-l derâme.
Când ajunge la palma lui, el face un gest ce nu mă aşteptam şi mă încordez tot pe scaunul meu.
Îi prinde palma în a lui.

Dau să mă ridic şi să fug să-l omor eu dacă ea n-a reuşit, dar după primul pas cu o viteză anormală, cu aceiaşi viteză Madoc mă prinde de braț şi mă aruncă înapoi pe acelaşi scaun.
Îl fulger cu privirea iar el îşi aşează degetul arătător peste buze şi apoi arată în spre ei.

Tot tensionat aştept să se întâmple ceva sau o să am două victime, chiar de-mi sunt frați.

- Mulțumesc. se aude vocea prietenului nostru cum şopteşte către ea. Apreciez că ai venit pentru mine.

Riven îşi ridică privirea din pământ şi se uită la el.
Nu ştiu ce se întâmplă, fața lui Amadeus prinde un contur îngrijorător şi un zâmbet strâmb.
Îşi dau drumul la mâini, iar cu aceiaşi mână, o mângâie pe față, şi iar pufnesc din loc.
Dar mereu camarazii mei sunt pe fază şi mă apucă amândoi imediat de cum îmi văd reacția.

- Damon, tu eşti cel mai calm dintre toți. Ce ai? aud o voce în capul meu, dar nu mă pot concentra. nu o pot face când în fața mea este o scenă scoasă dintr-un film de dragoste, iar actorii sunt Amadeus şi ... Riven!

- Ia caută tu mai adânc. se aude altă voce.

Să caut mai adânc?
Mai adânc...
Mai adânc...
Vorbesc telepatic!
Asta e!

Închid ochii şi oftez. Nu vreau să intru în mintea ei, dar dacă e nevoie... am s-o fac.

O fac şi reuşesc. Reuşesc să aud nişte şuşoteli, nişte îngânări, nici cu auzul nostru nu pot fi auziți, e prea mare riscul să nu cazi lat când încerci să citeşti o minte ca a ei, a ei şi a celor.. Străvechi!

- Te rog, nu mai plânge. începe să se facă clar dialogul dintre ei.

- Nu vreau. Nu vreau!

- Ce anume?

- Să fiu aşa! recunoaşte ea iar toți rămânem mai muți ca şi până acum. Nu vreau să mă implic în chestia asta, e prea mult.

- Ştii, aşa am fost şi eu, îmi era frică, plângeam şi nu mă suporta nimeni, spuneau că nu am ce căuta aici dacă sunt plângăcios iar eu asta speram, să mă alunge. Dar cineva, mi-a zis cândva, că încercarea moarte n-are, şi nu trebuie să le arăt lor că pot, ci mie.