Latino Lover

C A P I T O L U L 1

Madena

— Sunt pe drum, am murmurat plictisită în timp ce conduceam cu o viteză caracteristică unui melc. Mașina asta scoate niște sunete tare ciudate, m-am confesat mamei în timp ce panica creștea încet și sigur în interiorul meu. Atât îmi mai trebuia, să rămân pe drumuri și lista de necazuri pe ziua de astăzi era completă.

— A stat în garaj, scumpo! Nu a folosit-o nimeni, îmi explicase ea și în capul meu se formau deja niște conexiuni. Orașul în care locuiam nu avea o reputație tocmai bună, furturile erau la ordinea zilei, de tulburarea ordinii publice nici nu trebuia să mai vorbesc pentru că se întâmpla foarte des. Și toate acestea din cauza numărul generos de Latino-americani ce locuiau prin zonă.

Timp de patru ani scăpasem de zarva produsă de mexicani, de stilul lor dezordonat de a trăi. Sperasem pe atunci că voi fi atrasă de viața din Europa și că nu voi mai fi nevoită să mă întorc, dar nu fusese așa oricât mi-aș fi dorit. Nu mă integrasem printre oameni și simțeam dorul de casă la orice pas.

Dacă ar fi fost după mine, m-aș fi întors din prima lună înapoi, dar fratele mamei, unchiul în al cărui casă locuiam pe parcursul liceului, îmi ținuse un discurs despre cât de benefice îmi erau studiile acolo și alte prostii încât ajunsesem să-l și cred la un moment dat.

— Ne vedem peste câteva minute, i-am replicat imediat, preferând să mă concentrez la condus. Mai aveam foarte puțin până la a intra în oraș, iar sentimentele mele se gândeau să dea pe afară, fapt pe lângă care se mai adăuga și nevoia urgentă de a alimenta mașina cu benzină. Bravo, Madena! Ce putea fi mai rău?

Calmul mi se dusese pe apa sâmbetei când numărul din mașini din trafic se dublase și lipsa experienței își punea amprenta asupra mea. Nu aveam carnetul decât de câteva luni și partea proastă era că cel din Europa nu se potrivea cu cel din SUA. Practic conduceam ilegal, speram totuși că nu o să fiu eu cea mai mare ghinionistă care să dea nas în nas cu poliția.

Benzinăria de pe partea dreaptă a străzii fusese colacul meu de salvare și fără să mai stau pe gânduri, condusesem înspre acolo, respectând toate regulile de circulație pe care mi le amintisem în acel moment. Îmi jurasem că dacă ajungeam acasă întreagă și fără nicio amendă, nu mai puneam mâna pe volan niciodată.

Alimentasem stresată cu gândul că mașina nu va rezista până acasă. Mirosul de încins de sub capotă era dovada clară că ceva nu era în regulă și faptul că nu mă pricepeam la mecanică mă făcea să mă îngrijorez serios.

Întinsesem câteva bancnote casieriței din spatele ferestrei când zgomotul puternic al unor motoare mă făcuse să tresar. Doamna care era responsabilă cu încasarea veniturilor se mișcă atât de lent încât aveam impresia că o să înnebunesc.

— Nu vă puteți mișca mai repede? Nu că m-aș grăbi, dar nu vreau sâ fiu claxonată de gașca din spatele meu, dădusem glas gândurilor, blestemându-mă imediat pentru asta.

— Ai comentat ceva, domnișoară? vocea ei impunătoare mă făcuse să înghit în sec și să dau din cap în semn că nu automat. Mi se păruse, vorbise monoton în timp ce îmi aruncase plictisită monedele în palmă.

Am fugit grăbită spre mașină și ca și cum nu ar fi fost suficient, chiar m-am ales cu un claxon din partea motocicliștilor din spatele meu. Semănau cu banda de motocicliști din copilăria mea, dar nu cred că mai erau aceași. Cred că erau vreo șase sau șapte, la cât de penibil m-am simțit nici nu m-am uitat înspre ei.

Păreau destul de impunători, purtau jachete din piele și bocanci negri și unii dintre ei păreau masivi. Îmi era frică de ei!

Încercasem o dată, de două ori, de trei și pierdusem numărul. Ce naiba avea?! Mă foisem agitată pe scaun și fără să vreau ochii îmi căzuseră pe oglinda retrovizoare. Nu era de bine, unul dintre tipi tocmai își lăsase casca deoparte, îndreptându-se spre mașina mea.

— Dumnezeule! țipasem în șoaptă în timp ce încercasem să mai pornesc o dată mașina. La naiba, era o cauză pierdută.

Nu durase mult și zărisem un șaten aplecându-se pentru a ajunge la nivelul meu, ciocănise în sticla dură și așteptase să cobor geamul cu o față foarte crispată. Părea un tip de aceași vârstă cu mine, dar era clar că nu era ușor de abordat.

— Domnișoară, mă crezi prost? tonul lui mă făcuse să vreau să mă ascund undeva și să nu mai interacționez cu oameni pentru o vreme. Se simțea un ușor accent latin în cuvintele pe care le rostea. Grozav, Madena! Grozav!

— Nu-mi pornește mașina, ce vrei să fac? i-am reproșat la rândul meu, ignorând faptul că mă privea de parcă ar fi avut o revelație în momentul de față.

— Știi măcar să conduci? mă ironizase, sprijinindu-și coatele de portiera mea. Brunetul ăsta frumușel își permitea cam multe, avea impresia că eram amici sau ce?

— Știu, ia-ți mâinile de pe mașina mea! l-am certat enervată, încercând să scap de el. Acum nu se mai grăbea?

Își băgase capul și mâna dreaptă pe geam, făcându-mă să mă lipesc de scaun pentru a-i face loc. Introduse cheia din nou și nu știu cum se făcuse, dar mașina pornise din nou. Impropriu spus mașină, era o mai mult o adunătură de fiare învechite.

— Nu prea știi, Madena! îmi dăduse replica cu superioritate în timp ce ochii lui mă priveau curajoși. De unde mă cunoștea tipul ăsta?

Am înghițit în sec și am privit detașată cum se retrage, am pornit mașina în secunda următoare și am plecat fără să îi mai dau ocazia de a mă mai lua la rost.

Prin urmare, cine era el? Și de ce îmi spusese pe nume? Ne cunoșteam? Cu siguranță mama știa mai multe despre misteriosul brunet.

Hei, hei, hei! Am postat cartea asta, de fapt am repostat-o. Am scris-o vara trecută și cum mă plictiseam, am zis ca ar fi o idee buna sa mă apuc de ea chiar dacă nu-i cine știe ce. Va fi o carte mai ,,summerish'' și sper sa va placa. Va aștept părerile și in schimb va trimit pupicei! ^^ 😘