Latino Lover

C A P I T O L U L 45

— Mulțumesc, o seară bună! îi urasem tipului cu mâncarea, chinuindu-mă să închid ușa în urma lui cu ajutorul cotului. Eram mândră de comanda mea de gogoși, aș fi fost și mai bucuroasă dacă minunatul meu iubit mi-ar fi răspuns la mesaje și ar fi fost aici deja. Habar nu avea cât de tare mă supăra din nou. În ultimele săptămâni nu ne-am mai petrecut timpul liber împreună. Am încercat, însă brunetul preferase să se afunde cu totul în muncă. Nu înțelegeam exact care era problema, faptul că eu eram paranoică și aveam impresia că aproape fugea de mine când încercam să vorbesc cu el sau el pentru faptul că încerca să evite un dialog cu mine.

Îi povestisem acum ceva timp că am găsit câteva oferte de muncă și de posibile chirii, însă interesul lui pentru acest subiect fusese diluat, astfel că am ajuns să schimb subiectul în cinci minute. Mă simțeam oarecum dezamăgită de felul în care evoluau lucrurile între noi, voiam ca relația să înflorească, nu să se stingă cu totul.

Așezasem cutia cu bunătăți pe masa din spațiul deschis al bucătăriei și mă repezisem spre telefon cu gândul că poate-poate îmi scrisese Valentino că vine în câteva minute. Era trecut de nouă seara, bănuiam că lucra până târziu, dar de acum era și cazul să se odihnească. Ar fi văzut douăzeci de mesaje, nu? Exagerasem? Cam da.

— De ce nu vezi că tânjesc după tine, Valentino? murmurasem pentru mine în timp ce priveam contactul lui afișat pe ecranul telefonului. Mă gândeam serios dacă să-l sun sau nu.

Pentru a mia oară mă rezumasem la a mă retrage în living, pe canapeaua moale pe care obișnuiam amândoi, cândva, să adormim în timp ce ne mințeam că vom rezista să privim nu știu ce film. Îmi era dor de acel Valentino, zâmbăreț și plin de tot felul de gesturi romantice, nici eu nu mai eram aceași, dar spre deosebire de el, devenisem mult mai comunicativă și optimistă.

Și au trecut cinci minute, o jumătate de oră, o oră și Valentino nici nu a mai dat vreun semn de viață. Seara pe care plănuiam să o petrecem împreună era din nou un eșec datorită lipsei de implicare a brunetului. Mă enervasem atât de tare, încât îmi luasem telefonul și îl sunasem fără să mai stau pe gânduri.

Fiecare încercare se soldate cu un eșec și zău dacă nu mă gândeam să mă duc la el acasă și să îi verific telefonul. Nu-mi primea mesajele și apelurile sau ce? Unde își ținea telefonul ăla?

Zis și făcut, am pus cutia cu gogoși într-o sacoșă din pânză și am luat o pereche de teniși în picioare și după ce am verificat dacă totul era închis, am încuiat ușa casei și mi-am pierdut urmele pe drumul dinspre casa brunetului mexican care se juca cu nervii mei.

Doar un gram de răbdare mă mai ținea din a nu face o criză de nervi. Speram totuși să nu mă dezlănțui în fața lui, deși dacă avea de gând să continue cu tratamentul indiferenței, aveam să îl trezesc la viață fără să mai stau pe gânduri.

Fusesem fericită că nu eram nevoită să dau cu ochii de prea mulți străini ciudați pe străzi, însă fusese exact contrariul. Aveam impresia că aceștia se înmulțeau pe măsură ce mă apropiam de casa lui Valentino. Mă alesesem la un moment dat cu o palmă peste fund și cu niște apelative frumoase de la o gașcă de puștani mexicani. Și nici măcar nu purtam haine care să îmi dezvăluie formele (pe care nu le aveam).

În ciuda dorințelor mele, în fața casei lui Valentino erau parcate vreo două motoare și gândul că brunetul are oaspeți îmi venise în minte și mă făcuse să vreau să plec înapoi acasă.

— Stai așa, Madena! Nu ți-ai luat palme peste fund degeaba și dacă e, îl poți spovedi bine pe Valentino cinci minute și mai apoi poți pleca! m-am încurajat de una singură, rotindu-mă pe vârful degetelor.