Latino Lover

C AP I T O L U L 18

Ajung în zece minute.
Fusese mesajul care pornise întreaga mea stare de neliniște. Era puțin trecut de ora opt seara, mama pregătise frumos terasa din spate, iar Manuel își îmbrăcase unul dintre cele mai bune sacouri, doar pentru a-l intimida pe Valentino.

Voiam să caut un pretext prin care să discut puțin cu mama despre mexicanul care îmi luase mințile, dar nu știu cum se făcea că de fiecare dată ori era Manuel prin preajma ei, ori nu putea ea să vorbească cu mine.

I-am trimis un mesaj asigurator brunetului și după ce am aruncat un ochi spre oglindă pentru a vedea cum arăt, am părăsit camera pentru a coborî la parter și a-i anunța că Valentino era în drum.

Mama aranja ultimele detalii ale mesei în timp ce Manuel se deranja să-și încheie manșetele cămășii. Scăpase până la urmă de sacou semn că era deja în ,,călduri". Poate erau de la emoții sau poate se pregătea să-l înfrunte pe Valentino. Îmi inducea ideea că nu-l suportă pe brunetul mexican, dar nu voiam să mă pripesc în această privință.

— Ai depus ceva efort să te pregătești pentru cina asta, i-am auzit vocea enervantă și plină de aroganță din spatele meu. Puteam să îi simt privirea asupra mea, însă încercam în același timp să mă conving că toate astea erau doar în capul meu. Brusc, ideea de a purta rochie, nu mai era deloc o decizie inspirată.

— Nu așa ar fi trebuit să fac? Iubitul meu îmi va cunoaște mama pentru prima dată așa că m-am gândit să port o rochie frumoasă, i-am răspuns serioasă în timp ce trăgeam cu ochiul prin platourile cu mâncare și cu dulciuri. În mod normal, nu m-aș fi putut abține să nu gust, dar în cazul de față, nu mai aveam niciun chef de mâncare.

— Ba da, nu te contrazic. Ba chiar apreciez, tonul vocii lui cobora cu fiecare cuvânt rostit, iar eu simțeam că vreau să vomit.

— Valentino va fi în măsură să aprecieze, i-am dat replica întorcându-mă spre el. Zâmbetul lui ușor iritat și totuși, plin de încredere mă făcea să vreau să îi dau o palmă și să îi șterg orice gând cu privire la mine. I se făcuseră cald între timp din moment ce trebuie să îi văd pieptul descoperit de primii nasturi ai cămășii.

— Total corect, Madena. Un bărbat care nu o face, nu poate fi numit bărbat, adăugase cu subînțeles în timp ce avea aceași expresie pe chip care arăta cât de încrezător era în el.

Deschisesem gura să îi spun vreo două, însă mama își făcuse apariția de pe terasă și m-am abținut. Nu voiam s-o supăr și mai tare chiar dacă nu prea mai ținea cont de existența mea în casă.

— Mă bârfiți? încercarea ei de glumă mă făcuse să o privesc fără nicio expresie. Manuel își pusese imediat zâmbetul pe buze și implicit, cuvintele dulci. Puteam să spun că era un fals? Pur și simplu simțeam că nu ține la mama sub nicio formă.

Cele zece minute s-au scurs mai repede decât aș fi crezut și numai fuga mea pe tocuri pentru a-i deschide lui Valentino putea să arate cât de stresată eram. Cea pe care trebuia s-o convingă era mama și nimeni altcineva, Manuel nu intra în problema mea. Speram ca Valentino s-o poată recuceri. Trebuia.

De dincolo de ușa am putut zări un Valentino total diferit de stilul lui tipic de a se îmbrăca. Purta pantaloni negri, o cămașa care se așeza frumos pe corpul lui de aceași culoare, iar onduleurile părului erau frumos aranjate și... la naiba, inima mea avea de suferit.

— Ai de gând să mă ții la ușa? gluma lui mă trezise la viață și în următoarea secundă m-am trezit trasă în brațele lui. Cum sunt ai tău? stresul de pe chipul lui era vizibil pentru prima dată și mi se părea drăguț din partea lui că îi păsa de mama și de... mă rog, Manuel.