Latino Lover

C A P I T O L U L 5

Era pe cale să mă sărute? Ce tot naiba spuneam aici? Valentino nu avea cum să sărute o tipă pe care nici măcar nu o suportă. Și totuși, apropierea dintre noi îmi dădea de înțeles că dacă nu îmi întorceam capul în următoarele secunde sfârșeam sărutată de un tip pe care îl simpatizam în secret, dar pe care îl uram în viața reală.

Panicată așa cum eram, mi-am întors capul într-o parte în așa fel încât buzele brunetului focos din fața mea să se lipească de obrazul drept. Și ca momentul să nu fie unul penibil și ciudat, mi-am dus mâinile după gâtul lui imediat, transformând totul într-o îmbrățișare ușor eșuată.

L-am simțit cum oftează, căci bărbia lui își găsise locul pe umărul meu dezgolit în timp ce îmi prinse atent talia cu degetele. Trebuia să admit că stomacul meu avea de suferit în momentul de față. Și nu pentru că mi-era rău, ci pentru că Valentino îmi dădea peste cap simțurile.

Știam că era dezamăgit, știa că îl refuzasem și îl durea. Pentru asta mă simțeam oribil. Brunetul avea o bunătate pe care nu o întâlnisem la multe persoane, era răbdător și se oferea să mă ajute chiar dacă nu mă cunoștea prea bine. Pe deasupra mai era și mult prea frumos pentru mine, nu ajungeam la nivelul lui nici peste câțiva ani.

— Îmi pare rău pentru cearta de mai devreme, murmurase vizibil trist cu fața afundată în spațiul dintre gât și umăr. Of, Valentino.

— Nu trebuie să-ți pară, am murmurat în tricoul lui în timp ce îmi trecusem degetele prin părul lui. Nu știam cum să îl fac să se simtă mai bine, eram destul de rece în felul de a socializa cu oamenii așa că mă simțeam super ciudat să fiu atât de apropiat de Valentino.

— Ești mai drăguță decât lași să se vadă, ne despărțisem din îmbrățișare moment în care brunetul cu șuvițe ondulate mă surprinsese zâmbind. Inima mea avusese de suferit când îi văzusem zâmbetul atât de larg și de sincer. Nu prea avusesem ocazia să îl surprind în astfel de ipostaze, părea foarte serios în restul timpului în care interacționasem cu el.

— Pe lângă faptul că sunt arogantă, nu? îl tachinasem cu propriile cuvinte, privind pe lângă el. Nu eram în stare să îi suport admirația pe care o avea în ochi pentru mine deoarece știam că nu o merit.

— Hai să mergem, schimbase subiectul devenind serios. Mama ta probabil se îngrijorează pentru tine, adăugase pe aceași tonalitate în timp ce se îndrepta spre motorul lui. Oare cu ce îl mai deranjasem și de data asta?

Îl urmasem în liniște pentru că atmosfera dintre noi era super ciudată. Niciunul nu spunea nimic, Valentino părea supărat, iar eu habar nu aveam ce era cu mine. Bravo, Madena.

Îi înconjurasem abdomenul stingheră în timp ce îmi sprijinisem capul pe suprafața omoplatului drept. Trebuia să admit că Valentino era destul de bine făcut, îi puteam simți mușchii prin tricou, căci îmi cedase geaca lui.

Tot drumul nu durase mai mult de cinci minute, în condiții normale aș fi spus că nu a durat prea mult, dar datorită situației pe care nu o putea înțelege, timpul trecuse de mii de ori mai greu.

Și cum situația nu putea fi mai rea, ne-am întâlnit cu mama și cu prietena ei fix în fața casei, iar zâmbetul de pe fețele lor îmi spunea clar că se gândeau la cine știe ce lucruri.

Am coborât stângaci de pe motor, sandalele cu toc îmi făceau probleme, însă mă descurcasem de una singură.

— Valentino, hai la noi, puiule! mama mă lăsase mască. Cred că îl considera pe brunet ca pe fiul ei, iar eu fusesem cât pe ce să mă sărut cu el. Ce naiba fusese în capul meu?