Latino Lover

C A P I T O L U L 40

— James, colegul de clasă din liceu al Madenei și prietenul ei din copilărie. Mă bucur să te cunosc, James îi răspunsese întrebării lui Valentino cu o siguranță în glas de care nu-l știam a fi în stare. Tensiunea dintre cei doi tipi se putea simți de la un kilometru depărtare, însă eu eram acolo să îi temperez în caz că orgoliile lor se ciocneau accidental.

— Și eu, răspunsul lui Valentino era într-adevăr unul plin de entuziasm neexistent. Deși se dovedise a fi drăguț cu mine, mexicanul de lângă mine nu era la fel cu orice necunoscut.

— Și... Madena, lucrezi? James revenise cu întrebări în privința carierei profesionale. Mă deranjau întrebările cu iz personal, dar nu aveam de ales decât să răspund.

— Am lucrat, dar am renunțat rapid la locul de muncă! i-am răspuns cât se poate de serios în timp ce Valentino lângă mine îmi înconjura talia în cel mai drăgăstos mod posibil, afișându-și posesivitatea în fața fostului meu coleg de liceu. Probabil își reamintise că el fusese prima mea dragoste.

— Ah, sunt sigur că îți vei găsi locul potrivit cândva. Nu știu ce poți face în orașul ăsta micuț, dar eu te susțin oricum, James se dovedise a fi un drăguț în timp ce Valentino s-a întors cu fața la mine, privindu-mi chipul în detaliu. Câtă ignoranță din partea lui pentru James.

— Oricum, îmi plănuiesc de mult mutarea, i-am răspuns imediat, sperând ca firul de întrebări personale să se oprească odată pentru totdeauna. Nu mă simțeam foarte comod când eram întrebată despre astfel de lucuri. Valentino își curățase brusc gâtul și declanșând o tensiune incredibilă între mine și el, nu numai între el și James.

— Mult succes! Sper să mai pătrăm legătura și seară frumoasă vă urez! se scuzase el pe repede înainte, simțind probabil că Valentino nu era un amator al discuțiilor mele cu alți tipi.

I-am urat înapoi aceleași lucuri și mi-am mișcat degetele, luându-mi rămas bun de la el. În schimb, Valentino nu făcuse niciun gest față de James, însă îmi dăduse drumul din brațe. Ce nu îi convenea acum?

— Ce mutare îți plănuiești tu, Madena? Și de ce nu-mi spui nimic despre asta? îmi reproșase aproape furios, deși își camufla toate nemulțumirile sub o mască a răbdării și calmului.

— Valentino, calmează-te. Nu e ceva ce se va întâmpla curând, sunt doar perspective de viitor! am încercat să-l îmbunez, știind că l-am dezamăgit din nou, de data asta fără să vreau.

— Perspective de viitor pe care le împărtășești naibii atât de ușor cu un tip cu care nu ai mai vorbit de câțiva ani!

— I-am spus doar ce am de gând să fac, Valentino! Nici măcar nu i-am spus că sigur voi părăsi orașul, am încercat să-mi explic propriile vorbe, deși Valentino nu mă mai credea. Cred că nu-l mai văzusem niciodată atât de furios pe mine și cumva, mă simțeam părăsită de puterea de a vorbi în fața lui.

— La fel de simplu mi-ai fi putut spune și mie lucrurile astea, mai devreme, când am venit la tine. În schimb, m-ai respins, ai încercat din nou să te distanțezi de mine. De ce faci lucurile astea, Madena? Jur că acum m-am simțit de parcă noi doi am fi fost doar niște străini și atât.

Încheiase dialogul și mă lăsase singură, plecând la prietenii lui. Am oftat greoi simțind că vreau să scap măcar două lacrimi ca să mai eliberez din durerea din piept, însă nu puteam să fac așa ceva. Eram la o ieșire cu prietenii lui, la naiba.

Am tras o gură de aer proaspăt în piept și m-am îndreptat spre direcția în care o luase el, zărindu-l pe lângă Jane și Carl. Oare trebuia să mă alătur lor sau trebuia să rămân aici așteptând ca cineva să mă bage în seamă?