Sânziene (finalizată)

2. Blestemul ei

        Nu mă luase încă. S-a înduplecat la rugămințile tatei și-a înoptat la noi. Noaptea de sânziene nu putea aduce ceva bun unor drumeți pe potecile pădurii. Așa cum era obiceiul, bărbatul acesta trebuia să mă ducă la părinții lui și, la șapte zile după aceea, să vină și părinții mei cu zestrea. Acolo, în bătătura lui Nato, avea să se țină cununia.

         -Ce-ai visat? Zi repede, ca să-ți spun și eu! mă zori Draga de dimineață. Eu l-am visat! Da, l-am visat și are ochi albaștri, păr ca focul, este frumos și voinic... Nu-i de pe-aici, că parcă venea de la drum... 

         Eram destul de obosită. Toată noaptea am fost asaltată de vorbele de dojană ale mamei. Cum am putut să fac o așa idioțenie, să merg la focuri și să asmut mânia ielelor asupra mea și a familiei mele?  Tata trebuia să mă dea străinului. El mă scăpase de focul pregătit pentru cântările bărbaților și acum voia să mă ducă de-aici. Nu știam de unde era, deși după straie părea un muntean înstărit, dar trecut prin multe confruntări. Zărisem pe braț, chiar deasupra încheieturii, o urmă adâncă de sabie. Un om al armelor era privit cu multă apreciere în vatra satului nostru, dar știam că asta îl va ține departe de gospodărie și de mine. Bine, asta nu-mi displăcea, oricum nu-l puteam suferi, dar urma să mă facă responsabilă de bunul mers al familiei lui. 

        -Eu n-am apucat să visez nimic..., i-am mormăit răspunsul acolo în drum, cu ochii spre ușa casei. 

        -Nu se poate! făcu Draga afectată. Ai deja șaisprezece ani... Când te-o face Bendis  femeie respectabilă? Sper să nu ajungi singură, ca baba de la deal, care s-a făcut preoteasă. Mi-ar plânge inima să văd cum zeii te-ai stinge curată și în rigoarea legilor lui Zamolxe...

        -Stai liniștită, nu rămân eu nemăritată! i-am spus tristă, gândindu-mă la Nato care se odihnea în casă, alături de tata. 

         Dimineața abia deschidea perdelele întunecate ale nopții și păsările începuseră să cânte pe jumătate adormite. Răcoarea de peste noapte se așezase peste flori și iarbă, de-mi răcise tălpile și-mi trimitea fiori în tot corpul. Cât de mult iubeam aceste dimineți, când o chemam pe Draga în cerdac, sub o foaie de covertură țesută de mama, și chicoteam despre toate câte lumea asta avusese răgaz să ne arate. 

       -Să vezi, Iana, cât de frumos este ursitul meu! Oh, trebuie să mulțumesc pentru asta zânelor și lui Bendis! mai zise Draga bătând din palme și sărind în sus de bucurie. Are părul ca focul și ochii de culoarea cerului și are pieptul... 

        N-am remarcat la început de ce Draga nu a mai vorbit. Abia când i-am auzit pașii lui Nato, grei și apăsați peste pragul casei, mi-am ridicat privirea spre vechea mea prietenă. Făcuse niște ochi mari și gura îi rămăsese deschisă, asemenea roții carului. 

        -Ce caută ursitul meu la tine în casă? De unde mi l-ai adus? îmi șopti ea.

        -Fată, anunț-o tu pe maică-ta că plecăm! s-a auzit vocea groasă a bărbatului. 

        -O, deja vrea să mă ia cu el! se bucură Draga cu vocea gâtuită de emoție.

        -Iana! strigă Nato spre mine.

        -Ce treabă are cu tine? mă luă la rost prietena mea de-o viață, cu mâinile-n șolduri și sprâncenele arcuite așteptând răspuns. 

        -Iana, nu mai ești copil să stai în drum de vorbă cu fetele! mai zise Nato. Vino repede și cheamă-ți părinții, dacă nu vrei să pleci din casa lor fără să-ți iei rămas bun!

        Am dat să intru în curte, dar brațul Dragăi m-a oprit. Pufnea nemulțumită, surprinsă, dușmănoasă.

        -Ce crezi că faci, Iana? Îmi furi sortitul dăruit de zei și zâne și pleci cu el așa, fără grijă, din sat? Blestemato! Cum ai putut să faci așa ceva? Cum poți să pleci și să mă lași aici fără speranța că-mi voi găsi un bărbat?