Sânziene (finalizată)

24. Ademenire

              Nu m-am odihnit niciodată iarna în șură și nu credeam că paiele puteau căptuși asa de bine încăperea. Max adormise ca un prunc, după ce a supt câteva înghițituri din fiertura vraciului. Nu s-a zbătut, nici nu a tușit. În lumina slabă a opaițului agățat de grindă, chipul lui Max întinerise și zâmbea. 

              Am ieșit în zori afară, să caut în bucătărie apă și o gustare. Bătrânul îmi lăsase o fiertură dar și un săculeț cu alte ierburi. Mai fusese la noi când eram mică, după ce tata se întorsese prima oară de la greci. Prinsese o greutate în piept și culoarea din obraji îi pierise. Vraciul spusese atunci că de vină era vremea foarte caldă de la miazã-zi și că era mai potrivit să stea la soare, ca să se reînvețe trupul cu căldura de-acasă. Își revenise, dar cu greu.

            -Ce cauți? Vrei mâncare? mă întrebă mama, ieșind și ea din casă. 

            -Se va trezi în curând... Trebuie să-i dau ceva cald...

            -Nu știu, copilă, cu ce-am greșit când te-am crescut... , zise mama legându-și marama la ceafă și intrând în bucătărie. Eu te-am învățat să te ții de datinile din străbuni și să-ți alegi un băiat de pe meleagurile noastre. Cum ai putut să te ții cu un bărbat din altă nație, mai ales unul cu care în mod normal ne-am război? 

            -N-am vrut, mamă. La început am crezut că-i doar diferit și de asta mă simțeam atrasă de el, dar de câte ori îl vedeam inima-mi bătea așa de tare că-mi ieșea din piept. Mamă, n-am vrut să-l iubesc!

            -Of, draga mamii! Dragostea ta ne pune să ne așezăm de partea cealaltă a mesei. Taică-tău să n-audă de tuns, pe tine te-a pierdut, că ai ales cu inima și uite așa, de familia noastră s-a ales praful...

             -Chiar atât de mult îi urăște tata pe romani? Eu am locuit în casa lor. Am ajutat-o pe mama lui Max să deslușească papirusuri și să citească tăblițe. Nu m-a pus să dorm în șură, ci m-am odihnit în odaia femeilor din casă.

             -Ei, noi nu avem așa ceva, Iana! Cum ar fi să-mi dau ,,bună dimineața" cu romanul, când ies din odaie?

             -Nu-i gata gustarea? întrebă și tata, venind la noi în bucătărie. Trebuie să merg la cetate să curăț drumurile și să văd dacă mai sunt doritori să vină cu mine. Acum, că mai avem câteva guri de hrănit, ar fi bine să merg și la vânătoare. 

             -Vin și eu cu tine, tată! i-am spus, ca de fiecare dată când plănuia să plece.

             -Zia, spunei femeii romanului că nu-i loc de fuste la cetate! zise scurt tata, fără să mă privească.

            Luă din mâna mamei merindele puse în ștergar și plecă.

             -Nu poate să mă sufere! am izbucnit eu când tata a închis ușa bucătăriei și lacrimile au ieșit ca la comandă.

             -Ce-ai vrea să facă după toate câte le-ai adus pe capul lui? Te credea măritată, apoi văduvă și în final moartă. Dar de curând a venit un negustor în sat și ne-a spus că te-a văzut pe ulițele din Jigodin aducând calul unui bărbat care se rezema de o poartă, la marginea drumului. Nu ne-a căzut bine. Apoi a venit și Draga acasă și-a ieșit cu scântei după ce-au aflat cu toții ce-ați pus voi la cale. Acum s-au învoit pentru ea cu băiatul văcarului s-o ia de nevastă, că altcineva n-o s-o mai vrea după câte a făcut...

             -Draga nu-l vrea pe Dura, mamă! Îl are pe Marcus.

             -Marcus? Ăla, nici de-al nostru nici de-al lor nu pare! zise mama învărtind în mâini o foaie de turtă s-o pună apoi pe plită la copt.