Sânziene (finalizată)

30. Târgul amintirilor

        O durere de cap violentă mă trezi din somn. Nu stătea nimeni lângă mine, iar mirosul dulceag de busuioc îmi spunea că eram acasă. Mi-am dus mâna la frunte și-am observat că mă  legase cineva cu o cârpă curată. Deci nu visasem! Chiar mă lovisem de pietre și crengi în apa repede și fusesem adusă acasă. Adusă acasă de el!

       M-am ridicat din pat, prea repede, pentru că durerea îmi săgetă capul și mă opri pentru câteva clipe lipită de ușă. Fiorul de răcoare m-a învăluit ca un șarpe și-abia acum îmi dădeam seama că eram doar în cămașă. M-am uitat după cingătoare și pieptar, mi-am pus ciorapii, opincile și-am ieșit în curte.

       -Ce-ai pățit? mă luă la rost mama lui Dura.

      Of, ce mai căuta și ea în curtea noastră? De câteva zile veneau cam des pe la noi neamurile văcarului. Chiar nu se putea fără ei nici o zi?

      -Iar te-a adunat de prin pădure? râse ea. Sau acum ți-a dat ăla bătaie, ca să știi că o fată cuminte merge numai în umbra mamă-sii și nu se poartă ușuratic, cum îți e obiceiul...

       Femeia cu ochii aurii, moșteniți de Dura, mă vorbea de rău chiar în ograda noastră?!  Aveam eu fruntea legată, dar mintea-mi mergea încă și sângele-mi urcă iute-n obraji.

       -Mai bine-ți vezi de odorul dumitale, că nici muștele nu-l mai suportă!

      Mama ieșise din bucătărie. Cred că-mi auzise vocea și voia să mă știe dacă-s bine. Zâmbi când mă văzu foc și pară.

      -S-a trezit iada! zise mama și glasul ei o făcu pe femeie să se rotească spre ea așteptând ajutor.

      -Prost ai învățat-o, Zia, să răspundă așa răstit la oameni! Eu i-am zis o vorbă s-o învăț de bine, dar ea mi-a batjocorit băiatul cu nerușinare...

      -Are capul legat, ce vrei? i-a zis mama și-a intrat iar în bucătărie.

     Femeia asta se credea mama mea cumva?

     -Nu-mi place deloc cum te porți, fetițo! continuă ea agitându-și spre mine arătătorul. Să fii nora mea...

     -Am auzit c-ai vorbit cu Geta pentru Nina. Ce treabă am eu? Nu te lega de mine!

     Cu ochii scăpărând și sprâncenele unite într-o încruntare, femeia scuipă fiere:

     -Ce treabă ai tu?! Treaba ta ar fi să ai grijă de gospodărie, nu să umbli lelea prin sat, să strici înțelegerile oamenilor așezați! Știi că din cauza ta Geta îmi scade din zestrea Ninei? Te-a văzut vorbind cu el acum două zile. Mi-a trântit în față că Dura îți poartă grija și-a pornit printre primii să te caute prin pădure. Stai departe de băiatul meu!

       -Stai liniștită, că nu m-apropii de el! N-aș rezista alături de dânsul până la zece, dac-aș număra.

      -Dacă-i mai ții calea...

      -Leagă-l! i-am trântit cu obrăznicie îndemnul și-am intrat în bucătărie.

     Tata stătea la masa tocită de lemn, lipită de peretele din spate al bucătăriei și sorbea din zeama aburindă. Mi-a aruncat o privire, apoi a mai luat o gură de turtă și mi-a făcut semn să merg la el.

      -Stai jos și-ascultă bine, fetițo! spuse el cu vocea scăzută.  Zia, mergi și potolește-o, s-avem liniște la masă! îi zise apoi mamei.

      -N-am chemat-o eu..., bombăni mama și ieși să-i facă vânt mamei văcarului.

     Tata oftă. Nu dorise s-o supere pe mama, dar nu era chip să vorbești cu o clevetitoare-n curte. Apoi mă privi blând și-și puse palma peste mâna mea.