Sânziene (finalizată)

4. Draga

         De dimineață oșteanul a început să care lemne și să facă în vale un rug pentru Nato. Avea atâta hărnicie în brațe! Nu știa, bietul, că pregătirea, așa de curând a rugului, mă omora încet. Venise un alt bărbat să-l ajute și mama lui Nato începu să dirijeze pregătirile pentru ospățul de înmormântare. Sacrificase doi miei dolofani, vreo zece păsări și acum pregătea carnea să fie fiartă sau friptă, după cum avea în plan să umple masa cu bunătăți. 

         Câteva femei săriseră s-o ajute. Frământau și coceau, fierbeau și învârteau în oale, ștergeau și frecau, iar eu le priveam amuțită, de parcă nu mie mi se întâmpla asta. Mă agățasem de un stâlp din cerdac și nu puteam să mă mișc să le-ajut.

          -Uite cum stă, biata fată! zise una dintre femei, zărindu-mă cu privirea pierdută. Nici nu-i vine să creadă că în curând i se va alătura omului ei...

          -Ei, eu nu prea cred asta! îi răspunse șoptit mama lui Nato. Fata nu l-a iubit pe băiatul meu. Cred că abia așteaptă s-o cumpere vreunul, ca să scape de moarte. 

          -Nu cred că s-ar face de rușine astfel! mai făcu femeia înspăimântată.

          -Nu știi tu, dar omul care l-a adus pe Nato a vrut s-o cumpere. A zis că-mi dă pe ea aur și argint, dar nebuna n-a vrut. Nu mai înțeleg nimic! Cine știe ce-o fi în capul ei...

          -Cu tinerii trebuie să fii severă! spuse alta. Nu te înduri colo, nu te bagi dincolo și te trezești că pruncii uită legile lumii și-ale locului. Să-mi facă mie Aura nazuri și să-mi iasă din cuvânt, o smulg de-i zboară fulgii cu tot cu gărgăuni! Să-l pui pe omul ăla să o-njunghie când o fi focul să-l cuprindă pe Nato și-ai să-ți scapi băiatul de rușine. Cum să treacă dincolo un om însurat fără femeia lui?

           Când am auzit ce puneau femeile la cale am înghețat. Voiau să mă omoare chiar în fața rugului și a oamenilor veniți la ritual. Mi se încleștaseră degetele de stâlp și nu puteam să mă desprind de-acolo ca să fug. Dar unde să fug? Acasă? Tata m-ar fi trimis înapoi și-aș fi lungit agonia... Uf, eram prinsă în capcana asta nenorocită din pricina mea! Numai eu eram vinovată de-am ajuns aici... Regretul că i-am pândit pe flăcăi în pădure era de prisos acum. 

            -De ce nu ajuți și tu femeile? mă întrebă Draga venind lângă mine.

            -Nu... pot...

            -Ar fi o onoare să pregătești bunătăți pentru oamenii care or să vină să joace. S-ar duce vestea și-ar crește inima lui Nato de mândrie că femeia lui este o gospodină bună.

            -Draga, du-mă de-aici, te rog! am rugat-o sfârșită.

            M-a luat de mână și-am mers amândouă încet spre grădină. Pașii mei abia se târâiau prin iarbă, ochii nu mai vedeau cărările și peste tot mirosea a carne încinsă. Mi-era rău. Stomacul se frământa de greață și de teama morții. Of, cum aș fi putut să scap din asta?

             -Nu vreau să mor! am izbucnit eu deodată când am ajuns destul de departe de femei.

             M-am lăsat să cad pe pământul încins de dogoarea verii și mi-am îngropat degetele în firele fragede de iarbă. Lacrimile curgeau fierbinți și picurau peste poalele cămășii, lăsând urme întunecate pe albul țesăturii. Groaza apropierii unui rău inevitabil mă făcea să nu-mi mai pese de pasiunea prietenei mele pentru Nato și nu știam ce să fac să scap...

              -Ce vrei să spui, Iana? De ce nu vrei să mori?

              -Pentru că nu l-am iubit, Draga! i-am spus printre suspine. Pentru că m-am ferit cât am putut să nu-i stau în cale și să mă țin departe de apropierea lui. Chiar și în noaptea cununiei...