Sânziene (finalizată)

21. Cocoș de munte

              În acea seară am dormit toți în aceeași odaie, cu toate că Zourai se împotrivise de la început. Spunea că nu este bine ca atâția bărbați să doarmă în aceeași încăpere cu noi două, că așa nu ne va mai lua nimeni...

              -Prostul nu știe că nu-mi trebuie alt bărbat din lumea asta, îmi șopti Draga. Ce credea el? C-o să mă întorc în sat să-l iau pe Dura de bărbat?!

              -Zourai nu știe ce simți pentru Marcus și, dacă nu-ți ții gura, ai să ajungi în brațele lui Dura mai curând decât ziua de mâine! am avertizat-o. Doar știi cât ține la tradiții! Cuvintele părinților pentru el înseamnă lege...

              -Nu mă desparte nimeni de Marcus! Iana, nu mă știi tu pe mine?

              Zourai a adormit în dreptul ușii, rezemat de balamale, rupt de oboseală după ce a doborât împreună cu Gao și Marcus toată ziua copaci din pădure. Mai aveau puțin și terminau de construit odaia de lângă șură. A doua zi, cu pământ și pietre urmau s-o căptușească. Max a dormit toată ziua, iar Marcus și Gao ațipiseră cu spatele lipit de cuptor. Draga și cu mine ne ghemuiserăm pe o ladă, acoperită cu piei îmblănite de oaie. Nu prea puteam să ne mișcăm... lada era așa de îngustă. 

              În toiul nopții i-am zărit pe Zourai și Marcus cum au ieșit din odaie încet. Părea că plănuiau ceva, pentru că nu-și vorbeau ci doar își făceau semne unul altuia cu înțeles. Când au închis ușa m-am ridicat și eu după ei și mi-am lipit urechea de scândura ușii.

              -Trebuie să ajung în sat, Zourai! Nu-i pot lăsa cu atâta aur în pază! Știi că aurul niciodată nu a adus bucurie în neamul nostru..., am auzit vocea lui Marcus.

              -Nu poți căra tot aurul peste munți și să ajungi cu el în siguranță dincolo! Ai nevoie de mine, că nu-mi pot închipui c-ai să cari după tine doi romani mai mult morți decât vii. Vrei să-i linșeze la prima răscruce ai noștri? 

              -Acum ți-s dragi?

              -Nici nu se pune problema! scuipă Zourai în zăpadă. Dar unul abia-și duce zilele, că mult nu mai are și se va prăpădi de friguri, iar celălalt... ar fi om de ispravă dacă n-ar fi roman.

              -Și romanii sunt oameni, frate!

              -Nu și cei de la care am luat aurul! spuse mârâind Zourai.

              -De dimineață, când încă soarele nu face ochi, pornim și ducem plata pentru ai noștri, apoi ne întoarcem! Nu cred că este ine să mai zăbovim... Cei de la care am luat aurul n-or să stea cu mâinile-n sân... Șigur vor îndrăzni să și-l ia îndărăt!

               -Dar nu-i aurul lor! se încruntă Zourai. Când mă gândesc la fața îmbuibatului ăla, care ne-a înjurat și a chemat gărzile... Cred că promisese o parte din aur și lor, de aveau atâta voință să-și apere stăpânul...

               -Nu, Zourai... Ei sunt plătiți mereu foarte bine, iar aurul păzit de ei valora mult în susținerea plății la timp a simbriei lor. Nu știi câți arginți cheltuia Rufus pentru ei și câți trimiteau în satele unde erau familiile lor. 

               -Știi, am avut o ezitare atunci când am dat de femeia aia frumoasă din carul lui, spuse cu vocea scăzută Zourai. Mi s-a părut că se așteptase să ne vadă, chiar se bucurase. N-ai văzut? Nu s-a speriat deloc... chiar a zâmbit. Ciudați mai sunt și romanii ăștia! sfârși Zourai scuipând iar în zăpadă.

               -Mai avem puțin timp, frate! Mă duc să pregătesc caii, tu vezi de apă și niște resturi de la masa de seară! mai spuse Marcus.