Sânziene (finalizată)

6. Vânătoare

              Eram legănată. Când și când trupul îmi era zdruncinat, dar confortul unor brațe puternice în jurul meu mă făcea să-mi amân deschiderea ochilor. O amorțeală blândă simțeam în brațe și în gură un gust... Îh! Amar... Lumina serii îmi ardea supărător privirea cu nuanțe de foc. Eram pe un cal negru, în brațele cuiva.

              -A, iată că s-a trezit adormita! am auzit vocea lui foarte aproape de ureche.

              Aveam un bandaj în jurul gâtului și mă ustura ceafa. Am dat să verific legătura și o altă durere am simțit cum își trimitea săgețile dinspre umăr. Am gemut reținut, dându-mi seama că nici poziția mea pe cal nu-mi prea dădea voie să mă mișc în voie. Ce-mi făcuse omul ăsta?

               -Te doare? 

               -Da.

                -Oprim lângă pârâul ăla! îmi arătă el spre un fir de apă care curgea zgomotos printre pietre și urma să ne taie drumul. Vreau să-ți verific spatele.

                -Da, mă doare după cap... De ce am legătura asta la gât?

               -Ca să nu coacă. Și pe umăr tot de-aia te-am legat.
 
              -Ce să coacă? Ce mi-ai făcut? l-am întrebat înspăimântată.

             -Acum ai două semne pe corp: unul pe spate, un soare, semnul familiei Goza, din Piroboridava, iar floarea de pe umăr este a familiei Pordav din cetatea Utidava.

              -Ar trebui să mint?

              -Da, spuse el lejer, coborându-mă de pe cal.

              -Eu am trecut munții să scap de minciună și..., am început să vorbesc nervoasă.

              -Credeam că de moarte voiai să scapi, mă oprise el sec.

              -Crezi că n-or să-și dea seama? O fată de viță nobilă pășește aproape pe vârfuri...

              -Ce, tu nu poți face asta?

              -Ba pot, dar mi se pare o prostie! am răspuns ridicându-mi nasul în vânt, dar plecându-mi repede capul din cauza durerii de la ceafă.

               -Cu prostia asta poți duce o viață dulce...

               -Când o să întrebe de unde-i tata și de ce sunt slobodă prin locurile astea eu ce-am să le spun?

               -Că au murit cu toții!

               -Grozav! l-am lăudat în batjocură. Două bice pe spinare și-am să ciripesc repede ca o vrabie.

               -N-ai cum să mai dai înapoi, fată! Ai semnele pe corp și...

               -Puteam să mi le fac și singură! l-am asigurat muindu-mi mâinile în apa rece.

               Bărbatul trecu în spatele meu și începu să desfacă legăturile de la gât și de pe umăr. Cârpa de la ceafă se prinsese de piele și, cu altă cârpă udă, o ajută să se desprindă. Usturimea locului pieri ca prin farmec în boarea blândă și răcoroasă. 

               -Da, se vindecă bine..., spuse bărbatul, apoi trecu la umăr.

               Legătura era făcută cu pricepere, înlănțuindu-mi brațul pe la subsuori. Desfăcuse și ce-a de-a doua, mai scurtă și plină de sânge. Urma roșie a unui desen părea săpată-n carne vie. Se duse la calul său să ia de sub șa un săculeț.