Sânziene (finalizată)

16. Evadare

                -Cum ai omorât câinele? Are spume la gură, era turbat!

                -L-am lovit în cap cu o tăbliță. Știam eu că nu o căram degeaba...

                Marcus se aplecă lângă câine și scoase săgeata. De ce se mira atât? Nu el o trimisese?  

                -Te-a urmărit cineva până aici, Iana! Ai observat cumva?

                În agitația cu care am alergat din târg spre pădure n-am fost nici o clipă atentă la asta. Marcus urcă pe cal și mă ajută să-i sar pe șa, în spate. Ne-am îndreptat încet spre coliba lui din munți. Din când în când se întorcea să caute în urmă mișcare, un indiciu care să-i confirme că nu eram singuri în pădure. 

                 -Chiar crezi că ne mai urmărește cineva? l-am întrebat. Poate a fost un vânător care m-a văzut atacată de câinele acela și m-a salvat dintr-o pornire... 

                 -Da, să nu-mi spui că te cunoaște deja tot târgul și te protejează oriunde ai călca!

                 -Nu mă cunoaște nimeni din Jigodin...

                 -Te-a urmărit cineva, acum sunt sigur! Am auzit un nechezat în vale și niște păsări au zburat speriate... Suntem aproape de colibă, doar să trecem de stâncile acelea. Mai bine să ne găsească acolo, decât s-ajungem în sat! Iana, ai spus cuiva că vii aici?

                  -Cui să mai spun, Marcus? Toată lumea fugise de-aseară cu lăzi și lucruri... Am crezut că rămăsesem singură, dar Max s-a întors după mine și, în toiul nopții, m-a speriat de mi-am revenit cu greu...

                   -Max te-a speriat..., făcu Marcus ironic. De asta vrei așa de mult să-l salvezi? A meritat să fie închis! Știi ce făcea prin târg când ieșea cu gărzile după el? Lua marfa de pe tarabe și spunea omului să vină pentru plată la vilă. Dar, ce să vezi? La vilă nu-l primea nimeni pe bietul precupeț... Sau seara mergea la casa unde se făceau pariuri și unde femeile umpleau pocal după pocal să îi înece mințile și să-i golească buzunarele... Tot gărzile îl aduceau acasă și nu îndrăznea nimeni să-i iasă în cale când vinul îi tulbura rațiunea. 

                    -De ce-l urăști, Marcus? Cu siguranță există ceva bun în el!

                    -Să îl urăsc? Nu vreau să-mi pierd capul pentru el...

                    -Este fratele tău!

                    -Și eu ce sunt pentru el? Niciodată nu m-a privit ca pe un egal, dar să-i fi spus că-s fratele lui!

                    -Doamna nu i-a spus de tine, nu-l acuza pe Max!

                    -Mama? A crezut că astfel voi fi protejat de mânia lui Rufus și de planurile meschine puse în fapt de gărzile lui.

                    -A făcut tot ce i-a stat în putință să te țină departe de neplăceri...

                    -Și departe de ea!

                    De fapt asta îl durea pe Marcus. Nu recunoașterea ca fiu, nu respectarea lui ca om liber, ci faptul că i-a lipsit în permanență mama, singura rudă față de care se putea raporta în viață. Aș mai fi spus cuvinte în apărarea lui Max, dar nu voiam să pun din nou paie pe foc. Marcus nu putea sta deoparte când sângele lui era ținut într-o carceră rece, fără lumina soarelui și hrană. Era convins că Max n-ar fi rezistat acolo, învățat cu viața ușoară și plină de favoruri.