-Să vină căpetenia Harpan și-o să vedeți voi! spuse femeia lui Lazna, agitând pumnul în fața lor.
Max și Gao erau legați amândoi de același stâlp. M-am aproiat de ei și i-am privit nevenindu-mi să-mi cred ochilor. M-am oprit mai întâi la Gao și ochii lui triști îmi spuneau fără cuvinte că-i părea rău. Îl credeam și, dac-ar fi fost după mine, l-aș fi lăsat liber fără judecată. Îl cunoșteam prea bine și-mi dădeam seama că Max gândise planul. Oricum un fiu de roman ca el, pretendentul unei fete de general, era mult mai valoros viu decât mort.
-V-am primit în sat și v-am omenit. Asta-i răsplata pentru binele făcut? zise bătrânul fierar agitând ciocanul în mână.
Oamenii se adunaseră la fel de mulți ca atunci când au ajuns cei doi în sat. Piag era și el prezent. Se petrecuseră prea repede lucrurile ca să fi primit indicații de la căpetenia cetății și acum doar se plimba agitat de la un capăt la altul al pieței, așteptând sosirea lui Harpan și judecata bătrânului sfat.
Am făcut câțiva pași să-l privesc pe Max. M-a surprins privirea lui rece. Chipul său era palid și căpătase urmele roșiatice ale unor lovituri. Cu siguranță se împotrivise când a fost prins de oamenii satului.
-De ce-ai făcut asta? l-am întrebat cu vocea scăzută.
Poate că așteptam degeaba să-i pară rău pentru fapta lui, poate mintea și inima lui nu regretau încercarea de a fugi de mine, dar speram până în ultimul colț al ființei mele că bărbatul din fața mea nu se schimbase într-atât încât să îi fi devenit peste noapte străină.
-Nu pot trăi printre dușmani! am primit răspuns la întrebare.
-Și eu îți sunt străină?
-Ești fiică de dac, nu?
Șocul provocat de cuvintele lui mă tulburase așa de mult că n-am simțit când tata m-a luat de umeri și m-a dat în lături din fața căpeteniei Harpan. Piag venea cu câțiva pași înaintea lui strigând ,,faceți loc!", iar lumea se trăgea mai în spate.
Harpan era un bărbat solid, ca mai toți oamenii de arme din ținuturile astea. Avea barba sură și zburlită spre perciuni, iar căciula neagră, țuguiată spre vârf, îi sporea parcă înărțimea. Ochii săi de un albastru spălăcit scrutau peste capetele plecate ale oamenilor în căutarea împricinaților.
Ajuns lângă cei doi romani se opri pufnind, apoi înconjură cu pași măsurați locul unde erau legați, cercetându-i ca pe niște arătări nemaivăzute.
-Nu aveam așteptări, recunosc! începu căpetenia să le vorbească. Dar speram că boala unuia dintre voi și înțelepciunea celuilalt vor face ca reținerea voastră aici să fie mai ușoară. N-a fost așa și mă văd nevoit să vă pedepsesc...
-Moarte! strigară oamenii din sat în cor. Moarte!
Gao se mișcă din legături. Încerca să intervină, să facă ceva să scape, dar gălăgia stârnită de anunțul căpeteniei îl împiedica. Ochii lui Gao căutau pe cineva în mulțime. Umerii i se mișcau între sfori, ca să le slăbească strânsoarea. Un copil a aruncat în el cu o piatră și l-a nimerit în obraz lăsându-i o urmă de tină. Un altul prinse curaj și-l urmă, dar bolta aruncăturii lui nu a fost așa de amplă și piatra ajunse la picioarele căpeteniei. Copiii se furișară atunci, ca la un semn, în spatele picioarelor primului rând de oameni, iar când Harpan se aplecă să ia piatra, se făcură nevăzuți.
CITEȘTI
Sânziene (finalizată)
RomanceO noapte magică îi dăruiește ursitul alteia. Când obiceiul pământului impune o nouă familie, blestemul inimii rănite o ajunge din urmă. Singura cale de scăpare este dragostea.