Sânziene (finalizată)

11. După...

                    De când s-a trezit, doamna Adeona m-a chemat în odaia cu papirusuri și tăblițe să le pun în ordine. Am încercat să le așez pe categorii: cântece, texte, iubire, documente, ritualuri. Pentru puțin timp doamna mă lăsă singură cu toate. Risa o urmase, ca de fiecare dată. Unele papirusuri rămăseseră desfăcute și-a trebuit să le rulez la loc. Tăblițele aveau nevoie de multă grijă. Pe margini câteva erau ciobite.  

                     -Mama te-a îngropat în papirusuri și-a plecat, nu-i așa?

                     Max intrase în încăpere așa de încet că nu-i auzisem pașii. Apărea de fiecare dată când nu eram atentă și mă surprindea cu vocea lui ușor răgușită. Se sprijinise de perete, cu fața la mine, urmărindu-mi sortarea foilor scrise.

                     -Chiar știi să le citești pe toate?

                     -Dacă sunt scrise în latină sau în limba mea, da.

                     -Mama este cu totul fascinată de papirusuri și ce scrie în ele, spuse Max. Zice că astfel o poveste devine nemuritoare. Eu cred că timpul le va distruge pe toate și nemurirea depre care-a amintit se va spulbera ca un strop în mare. 

                      -Nu este adevărat ce spui! Timpul nu poate șterge amintirea unui zâmbet melancolic. Ieri am găsi o tăbliță pe care era scris un cântec de dor. Mama ta s-a emoționat foarte tare...

                      -Ea se emoționează ușor. Am trăit atâtea pe câmpul de luptă, că niște povești scrise bine, nu mă mai tulbură ca înainte...

                      -Ai venit să m-ajuți? am întrebat, sperând să se retragă imediat de la o muncă sub nivelul său. 

                      -Nu. Am venit să-mi citești niște documente, spuse el scurt. 

                      -Trebuie să cer voie doamnei...

                      -Te aștept mâine dimineață în curte, înainte de antrenament! impuse Max următoarea întâlnire, depărtându-se de mine. Și... , mai zise el după câțiva pași, în această casă sclavele bucură așternutul stăpânului, nu a invitaților acestuia. 

                      -Eu nu sunt sclavă! l-am corectat imediat deoarece simțeam că acel statut nu era cel despre care m-am înțeles cu doamna Adeona.

                      -Mama tocmai te-a cumpărat. Marcus a primit o sumă frumușică. Ești sclavă!

                      Am scăpat papirusurile pe jos. Nu putea să fie adevărat! Mă învoisem să citesc doamnei texte, să-i stau aproape pentru o conversație, dacă și-ar fi dorit, despre locurile Daciei și oamenii ei. Dar nu ca sclavă, ci ca angajată. Trebuia să-i vorbesc doamnei ca să-mi fie clar și mie și celor din casă! Din câțiva pași am ajuns la arcada ușii. Max mă privea nedumerit.

                      -Unde pleci? Termină-ți treaba!

                      -Trebuie să vorbesc cu doamna despre condiția mea aici!

                      -Ți-am spus deja...

                      -Dar nu-i pe voia mea! 

                      -Mie-mi convine! zise el oprindu-mi calea cu brațul sprijinit de cadrul ușii.

                      -Nu-s sclava nimănui! Eu am venit de bunăvoie în casa asta... Marcus n-ar putea să mă vândă. Nu-s proprietatea lui!