Sânziene (finalizată)

25. Semne de plecare

-Spune-mi, copilă, de unde-a știut romanul tău unde țin vinul? mă întrebă tata de dimineață apropiindu-se de mine cu pași apăsați.

-El nu știe asta, tată! i-am răspuns somnoroasă.

-Și tu duhnești ca un dac bătrân... Ți-a dat și ție vin, cum altfel! Să-l chemi să-mi dea socoteală!

-Nu el a scos vinul din pământ. Eu am făcut-o!

-Tu?! Ai muncit tu via și-ai făcut tu vinul? Cum să pui mâna fără să întrebi? Vinul ăla era păstrat pentru ziua căpeteniei, că numai de la mine cerea pentru el și femeia lui. I-am promis șase butoiașe, dar acum n-am atâtea. Cum să-i spun că fii-mea a băut unul dintre ele?

-Doar două căni i-am dat lui Max, nu mai multe.

-El știe ce-ai făcut?

-I-am zis că-i leac dat de vraci..., i-am mărturisit cu vocea vinovată.

-De ce?

-Ca să-l țin aici, să nu mai vrea să plece!

Lacrimile-mi tulburau vocea și ochii tatei se îngustară încercând să priceapă planul meu. Să-i fi spus tatei? Cum puteam să-l lămuresc?

-L-am îmbătat ca să pot să-i fac un prunc..., am spus cu jumătate de gură. Nu vreau să plece, cum a zis căpetenia! Poate așa s-ar îndupleca și l-ar lăsa pe Max lângă mine...

-Nu lega de tine un bărbat prin minciună, Iana! Odată și-odată se va trezi. Ce-ai să-i spui atunci? Crezi că va mai rămâne vreo clipă lângă tine? Cum de te-ai tulburat atât la minte în numai jumătate de an?

Câtă dreptate avea tata! Îmi mușcam buzele de necaz cu gândul la seara trecută și la ce urmări putea avea necugetarea mea. Nu puteam să-i fac asta lui Max! Nu mă va iubi așa, știind că l-am legat de mine printr-un vicleșug.

M-am întors în șură necăjită, dar Max nu mai era acolo. Când plecase? Nu știam. Așternutul de paie păstra încă urmele iubirii noastre. O noapte mult mai aprinsă decât prima, cu plăcerea atingerilor flămânde, cu gustul pielii lui, dulce amărui. Îmi aminteam privirea aceea întunecată, vie, care mă făcea să cred că eram singura femeie de pe tot pămantul. Parcă îi mai simțeam strângerea puternică a degetelor încleștate printre ale mele.

Privirea mea măsura șura, pierdută în amintiri. Dar m-a izbit locul gol din cui, ca o lovitură de pumn. Tolba lui Max nu era. M-am uitat apoi cu luare-aminte la lucrurile din șură și-am observat că lipsea sumanul și o pătură. Apoi m-am dus să verific după ușă, dacă pieptarul și sabia mai erau acolo. Lipseau. Max luase tot? De ce?

-Tată, l-ai văzut pe Max?

-Nu era cu tine?

-Șura este goală. Și-a luat tot...

-Adică a fugit? Nu cred. Știe că oriunde s-ar ascunde va fi în pericol. Poate-i pe-aici... Nu poate fi departe...

-Tată, eu simt că a plecat de tot..., i-am spus punându-mi scurta și pregătindu-mă să plec.

-Unde te duci, zăludo? mă întrebă mama ieșind din bucătărie cu mâinile mânjite de carne și sânge.

-A plecat! am mai apucat să zic și-am ieșit din curte luănd-o la vale spre casa lui Zourai.

-Cine? am auzit-o de departe pe mama.

Știam că tata îi va spune mamei despre temerea mea. Dar ei nu mă puteau ajuta acum. Trebuia să-l văd pe Marcus și să-l întreb de Max! Casa lui Zourai era aproape de centrul satului. Acolo era găzduit Marcus de când veniserăm cu toții în sat.