Sânziene (finalizată)

19. Friguri

                  -Hai, intrați! spuse Gao cu fața înroșită de frig. Dar repede, că abia am reușit să ațâț focul să ne dezghețăm!

                  -Gao, ce-i cu tine aici? l-am întrebat surprinsă.

                  -Uite că n-ai scăpat de mine așa cum credeai..., râse el strâmb.

                  -Cine-i ăsta, Iana? Dă-l afară repede, că Zourai n-o să-l lase mult în viață dacă-l găsește aici! Dă-l afară pe tuns!

                  -Ho, ce gură are! făcu Gao mirat. Iana, să nu-mi zici că te potrivești ei și ne scoți în frig...

                  -Cu cine ești aici, Gao? Unde-i Max?

                  M-am apropiat de el și l-am prins de brațele abia acoperite de tunică. Erau reci și tari, ușor umezite acum că aburii de căldură se lipiseră de ele. Doar gândul că Max ar putea fi cu el, atât de aproape de mine, îmi înmuia picioarele de bucurie. Gao zâmbi și se dădu la o parte. În patul în care dormisem eu și Draga până acum era întins Max. Tremura destul de tare și m-am apropiat de el încet, să nu-l tulbur.

                 -L-au prins frigurile! N-am reușit să fugim prea mult, doar până în următorul târg. Dar și-acolo oamenii luaseră cu-asalt casele alor noștri și abia am scăpat de ei luând-o prin pădure. 

                -Și ați venit aici...

                -N-am vrut la început. Mi se părea că Max va rezista în galopul până la caravana lui taică-său. Dar a început să tremure, să transpire și să curgă apele de pe el, deși se stârnise frigul în toată regula. N-am avut încotro. La caravană nu mai aveam cum s-ajung și de poposit undeva nu se punea la socoteală. Eram mai ceva ca urșii vânați prin păduri...

                M-am apropiat de pat și i-am atins mâna. Max ardea și pe fruntea lui șuvițele întunecate se lipiseră ca o plasă de păianjen. I-am dat părul la o parte și i-am cuprins cu palma obrazul. Bărbatul inimii mele se zbătea să învingă boala, își întorcea capul când spre perete, când spre mine și ochii îi erau pe jumătate căzuți. 

                -Max, sunt Iana! i-am spus cu un nod în gât, simțind totuși că nu avea cum să m-audă.

                -Nu! Nu! se zbătea el. 

                -Max! i-am strigat cu ochii în lacrimi.

                -Ăsta-i romanul tău? Da, nu-i statuie... , făcu Draga apropiindu-se și ea cu teamă.

                -L-am învelit cu ce-am găsit... Nici nu știu ce să-i dau..., se frământă Gao neputincios. În Italia nu am văzut astfel de suferință. De când sunt în locurile astea m-am tot ferit de oamenii bolnavi de friguri, convins că n-am să iau nicicând boala dacă mă țin departe ei. Dar de când Max se chinuie atâta, regret că n-am fost atent să văd cum aș putea să-l ajut cumva...

                 -Îmi trebuie scoarță de salcie..., am spus ridicându-mă de lângă Max. Am văzut sălcii aproape de târg, chiar acolo unde se varsă pârâul. Trebie s-ajung la sălcii! 

                 -Stai, Iana! Unde pleci? încercă să mă oprească Draga.

                 -Nu poți pleca singură. Vin și eu cu tine! zise Gao. Doar dă-mi o haină mai groasă, că nu m-am putut obișnui cu vremea asta rece de pe-aici niciodată. 

                  I-aș fi dat orice din colibă, doar s-ajung la sălcii. Draga rămăsese în mijlocul încăperii nelămurită.

                  -Și eu ce să fac în lipsa voastră? Dacă se trezește? Dacă nu mai vrea să rămână? Dacă mă îmbolnăvesc și eu? Dacă ne atacă lupii?