Sânziene (finalizată)

14. Întuneric

                -Ai venit! spuse Cala agitată. Pune ceva pe tine și mergi în odaia doamnei să strângi! 

                -Romanii părăsesc Dacia? am întrebat-o căutându-mi cămașa abandonată pe pat dinaintea prânzului. 

                -Legiunile au primit ordin de retragere spre Tracia, peste Istru. Pe unde au trecut au jefuit și tâlhărit sate întregi. Sunt turbați de furie. Hai, grăbește-te!

                 -Am auzit că-n munți așteaptă ai noștri...

                  -Iana, ascultă-mă! De când slujim la familii de romani ,,ai noștri" nu mai există! Crezi c-ar scuti vreuna dintre noi știind că ne-am umilit în fiecare zi în casele asupritorilor? N-or să aibă milă, fetițo! Să stârpească orice urmă de roman va fi singura lor dorință. 

                  -Cala, fugi cu mine! i-am propus atunci convinsă că acum era momentul cel mai potrivit să scap din casă. Este un sat în munți, ascuns printre stânci. Acolo ne poate ajuta Marcus!

                   -Marcus? Nu știi cât l-au bătut gărzile ieri? Aproape că și-a dat sfârșitul când l-au aruncat în drum. Ce apărare?! Iana, vino-ți în fire! Mai bine-ai pune toate lucrurile-n lăzi și-ai fugi la stăpână s-o ajuți! Cu Dida nu știi dacă te ajută sau te-ncurcă...

                    Am strâns de-a valma cămășile femeilor în singura ladă din odaie. Hub a intrat s-o ducă în corpul de încăperi al bărbaților. Mi-a spus să merg la doamna imediat. Ce aveau toți cu mine? Cala mă îndemnase în mod repetat acelați lucru. Le era oare frică să nu fug din casă? Erau singurele persoane care știau de planul meu și tot ele mă ghidau spre sarcini care m-ar fi oprit să fug. 

                    În odaia luminată de  lumânări aprinse și câteva opaițe agățate pe perete doamna părea din altă lume. Dida flutura prin aer eșarfe de mătase, ca și când doamna s-ar fi pregătit de o petrecere mondenă. Papirusurile așteptau cuminți lângă peretele de la fereastră, dar nici o altă ladă nu se vedea să le primească.

                 -Doamnă, să chem s-aducă lăzi pentru papirusuri?

                 -Iana, nu mă lasă să le iau... , spuse ea cu voce slăbită și ochii în lacrimi. Adineaori mi-a zis Rufus că n-are care libere și pentru ele. Le-am adunat cu-atâta drag și am plătit pentru ele toată averea lăsată de părinții mei. Cum să las papirusurile aici?

                 Dida continua să danseze cu rochiile doamnei prin cameră, aruncând priviri în luciul oricărei oglinzi de bronz din odaie, ca să vadă cum i-ar sta îmbrăcată cu ele. Nu-i păsa de agitația de pe hol și nici de lacrimile doamnei. Cum s-o fi ajutat când Rufus dictase deja să nu vadă foaie de papirus în carele de transport spre Italia. 

                 -Doamnă, cred c-am putea transporta câteva papirusuri mai importante. Mă gândesc să le desfacem pe toate și să le așezăm unul peste altul și astfel să intre în lăzile cu haine. Dida, alege dintre rochiile doamnei pe cele mai elegante și lasă într-un colț pe cele de zi! Ce spuneți, doamnă? 

                  -Așa pot să-mi iau comorile cu mine...

                 -Doar tăblițele nu se pot lua. Ele sunt deja prea grele...

                 -Nu le-am citit pe toate...

                 -Veți găsi mai multe pe drum, cu siguranță... am liniștit-o. Dida, scoate rochiile alea afară! i-am strigat zăludei.