Sânziene (finalizată)

7. Început

               -Ți-au făcut ceva? mă întrebă Marcus. De ce-ai plecat din colibă? De ce nu m-ai așteptat? Tu-ți dai seama ce putea să ți se-ntâmple?

               -Mă plictiseam...

              -Cred că de-acum ți-a trecut... Se ducea naibii toată munca noastră de până acum dacă te prindeau romanii ăia!

              -Dar nu m-au prins! am spus pășind înainte.

              -Erau soldați, Iana, mă opri Marcus nervos. Soldații ucid sau chinuie prada și tot o termină fără pic de remușcare. Ce credeai? C-or să te salute și-or să treacă mai departe? Ăștia sunt flămânzi de sânge, de sclavi, de plăcere ușor de câștigat. În casa aceea vei întâlni mulți oameni ca ei și va trebui să știi să nu-i provoci, să te ții aproape de doamna casei și s-o faci să te-ndrăgească. Cu cât îi vei fi mai mult pe plac, cu atât vei avea mai multă protecție în casă.

              -Cu talentul meu să mă feresc de bucluc...

              -Iana, nu-i de glumă! Este vorba de viața ta, a mea și a celor din sat! De tine depind atâția oameni... N-ai vrea să-i faci sclavi pe pruncii de pe deal, care nici nu știu bine să pășească prin iarbă...

              -Gata! Marcus, am înțeles! i-am strigat amintindu-mi de copilul care-și prinsese capul în parii gardului și nu mai reușea să și-l scoată. 

             Nu am vorbit apoi niciodată despre întâmplarea din pădure. Nesăbuința m-ar fi putut costa viața și-a celor din sat. Probabil că prețul luat pe mine era destul de generos dacă Marcus vedea în reușita mea salvarea protejaților lui din munți. Observasem că sporise orele de învățare și nu mai mergea așa de des în sat. Nici de glumit nu mai avea timp... 

               L-am găsit de dimineață adunând frunzele din curte. De obicei fluiera vesel un cântec ciudat, dar acum doar aduna lacrimile arse ale unor copaci bântuiți de vara târzie. Văcuța păștea liniștită, laptele era muls și aștepta să fie fiert în ceaunul de deasupra focului, iar Marcus se rotea ca o pendulă, stânga- dreapta, cu o mătură făcută din nuiele, așa cum făcea tata când cosea iarba. 

              -Bună dimineața, Marcus! l-am salutat.

              Nu se întoarse spre mine când îmi răspunse.

              -Azi este ziua cea mare, Iana! Vreau să te pregătești, să mergi la pârâu să te speli, apoi va trebui ne prezentăm la casa doamnei. Este șansa ta să dovedești că lecțiile noastre n-au fost în zadar, că locul tău în casa aceea va fi cel pe care ți l-am pregătit.

             -Ești trist? Să nu-mi spui că-ți va fi dor de mine..., am glumit ca să-l fac să mă privească.

             Nu mi-a răspuns. A continuat să rămână întors cu spatele la mine fără să scoată o vorbă. Probabil că plecarea mea îl emoționa și pe el. Trebuia să ia prețul corect pentru mine, un câștig bun care să-l ajute să susțină familiile de pe deal, din micul sat ascuns în munți. Îmi adusese o cămașă nouă, cu câteva dungi aurii cusute la poale și mâneci. Îmi spusese că părul trebuia împletit într-o coadă simplă la spate, ca simplitatea să fie pe deplin dominantă în înfățișarea mea. Mă supusesem tuturor regulilor de aspect și mers, dar cel mai mult mă chinuia gândul că femeia aceea își va da seama de originea mea umilă după felul meu de a vorbi.

              Jigodin era o așezare de munte, cu case construite din piatră și bârne groase de lemn. Drumul principal era întărit cu piatră și trecea chiar prin piața mare. Pe dealuri se vedeau fortificații de piatră, cu ziduri groase și păzite de santinele. În depărtare, spre miazăzi, se auzea susurul undelor lui Alutus, care își croise albia printre dealurile îndrăznețe.