Sânziene (finalizată)

9. Povești

              -Pe unde umbli, Iana? Ce-ai căutat afară? Nu vrei să rămâi în casa asta? Nu vrei să-ți fie bine? mă luă la rost Cala.

              Celelalte fete roboteau agitate să-și termine mai repede sarcinile de dimineață. Mă priveau mirate cum de eram deja gata și de ce nu le ajutam să se pregătească. Hub era deja buimac. Îl obosisem cu atâtea drumuri încă din creierul zorilor și se sprijinea de zidul holului cu ochii pe jumătate închiși.

               -Uite și la țapul ăla! zise spre Hub Dida, o fată bălaie, cu ochii verzi ca pădurea în prag de primăvară. Ar trebui să ne păzească pe toate, dar el se ocupă cu plimbările ei!

               -Eu l-am rugat să vină cu mine! l-am apărat. Voiam să cunosc împrejurimile, curtea, grădina...

                -Da, da... casa, bucătăria, vesela, argintăria, podoabele..., completă Dida făcându-și de lucru cu spatele la mine.

               -Ce vrei să spui? Că mă interesează ceva din casa asta? Că vreau s-o fur pe doamna Adeona? Ce minte ai? 

               -Hai, nu mai fă pe mironosița! zise Dida cu o grimasă de batjocură pe față. De cum ai intrat în casa asta ți s-a acordat atâta atenție, de parc-ai fi fost împărăteasă, nu alta! Te-ai tot foit cu văluri și parfumuri prin fața doamnei și a tânărului stăpân... N-ai să reușești să-l bagi între picioarele tale, stai liniștită!

              -Ce vorbe-s astea? N-ai înțeles prea bine..., i-am răspuns nedumerită.

              -Termină, Dida! interveni Cala. Nu înjosi fata dacă n-ai de ce! Mai bine fugi și pregătește odăile stăpânului! A trimis vorbă c-ajunge de dimineață de la Constantiana cu untdelemn și stofe fine. Fugi!

              Dida se lumină deodată și alergă prin hol ca o nălucă. Se ciocni de Risa, care-o sudui cu vocea ei guturală. Intră în odaia noastră și mă privi cu aceiași ochi de șarpe, reci și veninoși. 

              -Tu! zise ea arătând spre mine. Doamna vrea să vii în odaia ei, așa că grăbește-te!

              -Risa, n-ai mai trecut pe la noi de mult timp... Chiar ai uitat de unde-ai plecat? o întrebă Cala.

              -Sunt umbra stăpânei, Cala. N-aș părăsi-o pentru nimic în lume. N-am timp să vin aici... Nu pot s-o las singură! 

              -Când ai să poți, te așteptăm! Nu lăsa datoria să-ți strice prietenia de-o viață cu oamenii dragi!

              Risa mă îndemnă din priviri să o urmez și drumul acela, prin holul răcoros și simplu, împodobit cu șipci de lemn bătute-n tencuială, îmi trezi în stomac frământare. Îmi doream ca măcar de această dată să n-o mai supăr pe stăpâna casei și să fiu ceea ce Marcus își dorea: fata de companie a doamnei. 

               Încăperea de dormit a stăpânei Adeona era foarte luminoasă, comparativ cu odaia femeilor de la capătul holului. Ferestrele largi erau formate din ochiuri dese de sticlă ușor fumurie, prin care lumina avea sclipiri argintii. Doamna intrase deja în sala de baie,  vopsită în alb și împodobită cu ghivece de flori. Apa din bazin era plină cu petale, iar Risa picura din sticluțe uleiuri parfumate.

               -Vino, Iana! Intră! mă îndemnă doamna. Te-am chemat să-mi traduci ce scrie în pergamentul de pe masa de la fereastră. L-am găsit la un negustor, zicea că-i vechi și mi-a cerut pe el jumătate de denar. N-am găsit pe nimeni să știe să-mi citească din el...