Sânziene (finalizată)

17. Regăsire

                 Dimineața ne găsi împreună, el dormind aproape de marginea patului și eu ghemuită lângă perete. L-am privit cu jenă, simțindu-l treaz pentru că respirația lui era una de veghe. Așteptase să mă trezesc și eu...

                 -Bună dimineața! i-am zis ridicându-mă în coate.

                Și-a deschis ochii verzi și întunecați ca la comandă, fără reținere și umbre sub pleoape.  Doar umbra întunecată a bărbii nerase îi dădea un aer obosit. Nu zâmbi, ci îmi spuse calm, după ce mă cercetă puțin.

                 -De astăzi ai să locuiești aici, dacă vrei! Ai tot ce-ți trebuie, îți pot aduce eu din sat ce îți lipsește... Nu trebuie să mai cobori în târg, măcar până se liniștesc apele...

                  -Crezi c-au ajuns în siguranță?

                  Marcus se ridică rapid din pat, trăgându-și opincile în picioare, îmbrăcând pieptarul de piele și punând mâna pe arc. Din prag îmi spuse fără să se întoarcă spre mine: 

                 -Mă duc să vânez ceva. Lipsesc puțin... Mai este cazul să-ți amintesc să nu pleci departe de colibă?

                 -Nu, Marcus, am să te-aștept aici! l-am liniștit eu, amintindu-mi că ultima dată n-am fost ascultătoare. 

                 Ezită în prag puțin, ca și când ar mai fi vrut să-mi spună ceva, apoi plecă fără să-nchidă ușa. Curentul de aer care pătrunse în încăpere mă făcu să-mi strâng picioarele sub mine de frig. Toamna venise pe nesimțite, cămașa subțire de pe mine nu-mi era de-ajuns să mă  apere de răcoarea ei. Am căutat prin colibă și-am găsit ciorapi de lână și o scurtă îmblănită. Erau prea mari pentru mine, dar n-am mai stat pe gânduri când le-am simțit căldura. 

                  Apoi m-am apucat să fac focul și să pregătesc aluatul pentru turte. Nici nu terminasem bine de copt, că afară se auziră tropote de cai. Nu-mi aminteam ca Marcus să fi plecat pe cal, iar până aici nu se prea încumetau să urce călăreții. Am ieșit în prag și vântul spulbera frunzele prin aer, parcă înadins să nu văd bine cine se oprise la vale de colibă. Doi călăreți, o femeie și un bărbat, ajunseseră la movila din vale, acolo unde se chinuia să pască cel mai departe văcuța noastră. Descălecaseră și intrară în curte cu tot cu cai, trăgându-și fiecare colțul hainei, ca vijelia de frunze moarte să nu le biciuiască fața.

                 -Bună ziua! strigă bărbatul, cu căciula îndesată pe cap și haina groasă peste umeri. Cerem găzduire peste zi, că ne-au căzut traistele în hăul de lângă stânci și le-a dus apa cine știe unde! S-a pornit și vântul ăsta... Acasă-i stăpânul?

                 -Stăpânul vine-acuma! i-am răspuns. 

                 -Stăm în șură, numai să nu ne mai bată vântul din toate colțurile...

                 Femeia avea capul acoperit cu o maramă groasă. Câteva șuvițe de culoarea alunei ieșeau răzvrătite de sub țesătura albă. Le-am făcut semn să îndrepte caii spre adăpostul construit de Marcus, unde punea la păstrare butoaie pentru brânză și vin, lemnele crăpate pentru iarnă și uneltele. M-am întors în casă, am scos și ultimele turte de pe spuza aprinsă și-am ieșit iar, să le duc ceva să mănânce. 

                 Bărbatul se întoarse spre mine, să mă salute încă o dată dându-și căciula jos și am înlemnit. Cu fața arsă de vânt și de soare, cu părul lipit de cap, că se udase de la urcușul și drumul greu, în fața mea apăru bărbatul pe care nu mă gândisem nici o clipă că-l voi mai revedea vreodată: Zourai.