Sânziene (finalizată)

32. Nunta

       -Gata?

       Privirea mamei îmi spunea că îmi stătea bine în cămașa cea nouă, peste care îmi pusesem pieptarul înflorit și cingătoarea împletită din fire de piele lucioasă.

       -Dacă la nunta lui Dura te gătești așa, la a ta cum o mai fi?

          -Nu-ți fă planuri, mamă! i-am spus liniștind-o. Nu vreau pe nimeni din sat lângă mine în ziua aceea. Doar preotul și pe voi...

         -Pe Zourai l-ai întrebat?

         -N-am avut timp..., i-am spus zâmbind.

         Nunta lui Dura se ținea în poiana mare, pe imașul de lângă sat, înconjurată de copaci și arbuști înfloriți. Părea o grădină de vis, în care ghirlandele de flori albe și rozii se lăfăiau în soare, leneșe, dar conștiente de splendoarea lor.

        Ce zi frumoasă era! Femeile purtau câte o floare la mână sau în piept, iar fetele le prinseseră în împletitura îngrijită a cozilor groase și grele. Niciuna nu avea de gând să rămână acasă. Erau toate curioase ce cămașă va purta Nina, cum va spune lui Dura: ,,Te iau!", sau cu ce zestre va intra ea în casa văcarului.

         Călare, cu câte un ștergar roșu prins de piept și o ramură de brad împodobită cu funde de lână colorată, doi vornicei strigau și chiuiaiu pe ulița satului să cheme lumea la nuntă.

Foaie verde de răchită

Astăzi Nina se mărită

Și-o pleca la mire-acas'.

Mor flăcăii de necaz!

Floare albă-albioară,

Astăzi Dura se însoară

C-a ales o mândră fată,

Și frumoasă și bogată...

        La poarta Getei lumea se strânsese cu multă bucurie. Bărbații purtau cămăși cusute pe mâneci cu fir roșu sau negru, cingători late, cu crestături pentru sică și ițari legați până aproape de genunchi cu nojițele opincilor. Cu pletele lor blonde păreau toți din aceeași mamă. Capete, în care lumina soarelui se aprindea în pârg de zi, așteptau cuminți să iasă din casă Nina.

        Mai întâi ieși Geta, cu o maramă desfăcută peste mâini, în culcușul căreia străluceau brățări și pandantive de aur și argint, monezi, fibule bătute cu pietre scumpe.

        Pe gard erau întinse cămăși împodobite cu flori, cusute cu migală și pricepere, covoare țesute la război și foi albe pentru ferestre și învelituri de masă, coverturi de lână și curele încrustate cu ținte strălucitoare.

       -Cică Nina mai avea și opt blanuri de cojoc, dar le-a păstrat deoparte, că băiatul s-a mai uitat și după altele..., zise o femeie cu năframa acoperidu-și gura bârfitoare.

        -Am auzit și eu asta! i-a răspuns cineva. Cică era femeia tunsului...

          -Ba era aia care s-a dus peste munți! se băgă altă voce.

         -Eu nu cred nimic din ce se spune! se auzi un bărbat. Dura nu-i tocmai rupt din soare. Cine să-i mai țină calea? Vorbiți din gură fără rost! A stat careva aproape de văcar? O zi întreagă v-ați fi frecat cu flori de salcâm și liliac, că tot n-ar dispărea mirosul de balegă.

         -Vai, ceruri! dădu prima femeie înapoi. Păi, biata Nina cum l-o fi primit lângă ea?

        Din casă ieși Dura, împopoțonat ca o flamură de război. Privi încrezător mulțimea, mândru că atâția ochi îl urmăreau, apoi păși peste prag și se opri lângă gard.