Sânziene (finalizată)

15. Prizonier

               Când zorii mi-au mângâiat genele și somnul se risipise ca fumul dus de vânt ceva mă împiedica să respir în voie. Greutatea brațului său îmi presa pieptul. Gemu ușor când am încercat să-i mut mâna. Oh, până și adormit mă tulbura cu totul. Pleoapele erau dăruite cu gene negre și întoarse, sprâncenele erau pline și nasul  drept se sfârșea într-o gură care cerea săruturi. Buzele erau întredeschise și respira ușor. Mă întrebam ce oare făcusem de meritasem o noapte cu bărbatul minunat care dormea lângă mine...

               Un câine lătră nervos pe drum, afară, și după el un altul îi însoți anunțul. Pleoapele lui Max tremurară câteva clipe, apoi se deschiseră dezvăluind doi ochi întunecați, pătrunzători.

                -Ce faci? De cât timp stai și te uiți așa la mine? spuse el întinzându-se să se dezmorțească.

                -Ești frumos, i-am spus cu îndrăzneală.

                -Asta nu trebuia să-ți spun eu ție? mă întrebă luându-mă în brațe. Mai stăm puțin și-apoi ne pregătim de plecare să prindem din urmă caravana.

                M-am ridicat de lângă el nedumerită.

                -Te-ai întors după mine, dar eu nu vin cu tine! Am crezut, ca proasta, că mă iubești și c-ai ales să rămâi cu mine...

                -Crize de femeie! Iana, sunt aici, nu vezi? Dacă nu simțeam nimic pentru tine mai rămâneam o noapte-n casa asta?

                -Ai rămas numai pentru..., și m-am oprit pentru că mintea-mi trimitea spre el săgeți otrăvite... 

                Nu pricepeam cum de, cu câteva clipe în urmă, aveam senzația că sunt lângă un înger, iar acum el părea un demon care cerea supunere cu orice preț. Un duh care-mi furase inima și mi-o ținea prizonieră, ca o garanție că-l voi urma oriunde fără să mă împotrivesc. Mă chinuiam să înțeleg în ce naiba mă băgasem, deși cu greu mai puteam să trag aer în piept de durerea dezamăgirii. 

                -Hai, nu face mofturi! Trebuie să vii cu mine! N-aș mai putea acum să te las aici... Am o responsabilitate...

                -Ce responsabilitate? Pot să-mi port și singură de grijă!

                -Ești femeia cu care voi împărți patul de-acum înainte...

                -Doar atât?

                -Ce naiba vrei? Să mă însor cu tine? De o săptămână ești în casa noastră și ai reușit să mă faci să-mi pierd mințile și să uit cine sunt...

                -Și cine ești?

                -Sunt fiul lui Rufus Cornelius, la rândul său urmaș de patrician și renumit comerciant de piei și blănuri. 

                -Nu pot să cred! Chiar și acum îl amintești pe tatăl tău... , i-am zis fluturându-mi brațele a lehamite.

                -Vorbești despre stăpânul tău...

                -Vorbesc despre cel căruia nu i-a păsat de înțelegerea făcută cu doamna Adeona, de omul care m-a însemnat fără milă, deși nu eram sclavă...

                 -Destul cu vorba! Gărzile vor veni după mine dacă nu ne întoarcem. Să fii gata într-o clipă!

                 Nici n-a ajuns la ușă că luciul unei săbii i se fixă pe piept și-l obligă să dea doi pași înapoi. Când bărbatul, care amenința cu spintecarea, intră în odaie am recunoscut imediat înfățișarea vitejior din neamul meu. Cu privirea ascuțită, albastră, cu părul lung și roșcat, pomeți înalți și barbă înfoiată, bărbatul l-a forțat pe Max să se așeze pe scaunul din spatele său. Înjură scurt, apoi dădu cu ochii de mine și rânji.