Crush

1.2

Te priveam din mulțime cum alergai pe teren. Nu-mi păsa de scor, nu mi-ar fi păsat nici de faptul dacă pierdeai. Pentru că, în clipa aceea tot ceea ce puteam vedea era privirea ta care exprima atât de multe. Pasiune, dorință, mânie, fericire. Erai atât de prins în joc, deparcă nimic nu ar fi existat în clipa aceea decât tu și dorința de a câștiga.

Era ultimul minut din joc, iar tu ai devenit mult mai agitat față de cum erai înainte. Iar pentru câteva secunde privirea ți-a căzut pe mulțime, mai exact pe mine. Ai privit spre panoul de scor, iar după din nou spre mine. Ți-ai mușcat buza de jos și te-ai uitat spre antrenorul care a fluierat semnalizând sfârșitul jocului.

Toată lumea din jurul meu a început să țipe de fericire. Școala noastră câștigase. Tu ai câștigat. De abea așteptam să îți văd reacția, pentru că eram sigură că acum erai în culmile fericirii.

Am coborât din mulțime și m-am îndreptat spre tine. Mare mi-a fost mirarea când ți-am văzut dezamăgirea pe chip.

— Bravo, ai fost magnific pe teren, ți-am spus apropiindu-mă de tine.

— Ar fi putut fi mai bine de atât, ai zis privindu-mă cu dezamăgire în ochi.

— Mai bine de atât? Dar ai câștigat, am zis neînțelegându-ți reacția.

M-ai privit în ochi și ai zâmbit trisit.

— Nu am câștigat, Kim. Crede-mă, ai zis privindu-mă pentru ultima oară.

Iar după aceea mi-ai întors spatele și ai plecat, lăsându-mă acolo.

Nici până în ziua de azi nu înțeleg despre ce vorbeai atunci, însă sunt sigură că nu era legat de meci.