Simple gânduri 1

iubire VS atașament

Mulți oameni nu înțeleg diferența dintre cele două.

Eu când spun acel nenorocit de "te iubesc" nu-l spun așa, pur și simplu, din reflex sau ceva cum cred unii.

Eu spun foarte greu "te iubesc".

Deși nu pare.

Niciodată nu voi spune cuiva că-l iubesc dacă nu voi simți nevoia să i-o spun.

Voi spune "țin la tine" sau "mi-ești drag", dar nu "te iubesc".

Pentru că atunci când spun acele două cuvinte care în ziua de azi nu mai contează atat de mult, ascund multe mesaje în spate.

Mereu zic că îmi place de un băiat sau că sunt îndrăgostită de el, dar niciodată nu i-am zis unui băiat (exceptând băieții minunați din viata mea) că-l iubesc.

I-am zis tatei că-l iubesc. Fratelui meu de sânge. Minunatului meu coleg căruia i-am pus porecla bro.

Ei sunt băieții pe care îi sufoc de multe ori cu dragostea și grija mea față de ei.

Eu când spun acele două cuvinte, ascund multe mesaje. Ascund în spatele lor "îmi pasă de tine", "vreau să-ți fie bine", "vreau să fi fericit", "sunt dispusă să stau departe de tine dacă asta îți face bine", "mă poti suna oricând", "îți voi asculta mereu problemele", "sunt mereu aici pentru tine".

Ascund atât de multe în spatele acestor cuvinte care îmi fac inima să îmi transmită lucruri mai mult decât ciudate.

Nu pot înțelege cum unii spun acele cuvinte de parcă nu ar fi nimic.

Poate pentru ei nu e nimic.

Până la urmă, ce mai contează sentmentele? Ce mai contează demnitatea? Ce mai contează sufletul?

E aiurea când pe lângă iubire intervine și atasament.

Dar e practic imposibil să nu apară.

Nevoia de a avea acea persoană.

Fericirea ta care depinde de a ei.

Tremurul acela dulce interior când îi vezi zambetul.

O să sune a îndrăgosteală clișeică, dar nu e.

Nu, e vorba despre fratele meu mai mare.

Despre zâmbetul lui și ochii calzi.

Despre faptul că deși e obosit își face timp să vorbească cu mine.

Despre faptul că e dispus să-mi asculte problemele, dar nu mă presează să i le spun.

Și mai ales, că mă distrage de la ele. Da, nu i le spun aproape niciodată. Pierdem ore în șir vorbind chestii nesemnificative. Sunt sigură că știe. Știe că duc o luptă interioară neîncetată. Dar nu o spune. Se rezumă la a-mi ține companie. Și la a-mi vedea zâmbetul care la vederea lui nu mai e atât de fals.

Mă cunoaste. Mă cunoaste foarte bine.

Știe cum să mă calmeze, știe ce să zică, știe cum să mă mângâie și unde. Știe când să o facă. Știe când să plece și când să vină.

E cel mai bun bărbat din viata mea.

Nu știu dacă o știe, dar îl iubesc enorm.

Și totuși, sunt în același timp atașată iremediabil de el.

Pentru că atunci când vine, vreau să stea numai cu mine.

Pentru că sunt o persoană egoista și posesivă.

Pentru că el trebuie mereu să-mi explice că vrea să stea și cu alte persoane.

Pentru că mereu se chinuie să nu mă doară inima.

Dar doare.

Doare tare.

Pentru că sunt o egoista.

Dar după apare iubirea.

Îi văd zambetul.

Îl aud râzând.

Și zâmbesc involuntar.

Poate sunt prea atașată de fratele meu. Sigur sun ca o nebună.

Sau mai sunt și alți nebuni ca mine? Care își iubesc frații sau surorile atât de mult, dar sunt atașați de ei tot pe-atât?

Oricum, linia dintre iubire și atașament e fină. Subțire. Aveți grijă să faceți diferența.

Kushi out