Simple gânduri 1

Școala

„Mulțumesc, școală” scria într-una dintre sutele-i de scrisori pe care nu le va trimite niciodată. Îi plăcea să facă astfel de lucruri, erau bagajul ei de cunoștințe, trăiri și gânduri. Un pachet complex de amintiri împachetate în sentimente, dar fără vreo panglică roșie sau buline sclipitoare. Cea mai plăcută învelitoare erau frunzele fragede din via de la țară a părinților ei, dar asta era o poveste pentru altă dată.
Cu zâmbetul pe buzele-i imperfect arcuite, necorespunzătoare cu standardele de frumusețe, dar cu un farmec aparte, continuă să scrie cu ultimul stilou ce făcuse față mâinilor sale neastâmpărate.
„Mulțumesc pentru loviturile repetate.
A fost greu să primesc teste și apoi lecții. M-ai introdus mai bine în viață, în mica mea societate. Credeam că știu cum e viața. Nici nu aveam idee.
M-ai învățat că practica e cel mai bun profesor și că atunci când încerci de mai multe ori poți descoperi lucruri noi.
Din vina ta, școală, mi s-a pus mie în mână instrumentul scrierii. Tot din vina ta mi-au tremurat mâinile și am pătat file multe de lacrimi înecate în propria-mi agonie.
Însă numai tu, școală, mi-ai șlefuit sentimentele interioare. Sufletul plin de răni l-ai călcat în picioare, l-ai înjunghiat. Dar când jalea a fost prea mare, mi-ai întins condeiul și am luptat. Cu tine, cu societatea, cu demonii mei goi și iadul ce l-am crezut raiul de apoi. M-ai lăsat să sper, să visez, să cred, ca mai apoi să mă izbești.
Ploaie, ger, caniculă. Nimic nu a contat pentru tine. Somnul meu încărcat de vise în care nu mai scoteam suspine l-ai spulberat mereu fără rușine. Tu și alarma, ținându-vă de mână, rupându-mă din brațele calde și protectoare ale somnului, din lumea mea, visul, și mai ales, de la căldura tărâmului pat.
Multe zile am răbdat, am mormăit lucruri la adresa ta printre dinți alături de restul ce nu mă înțelegeau pe mine, dar îmi înțelegeau suferința, și o perioadă mi-a fost destul.
Dar până și azi te întreb: nu poți să mă amâni?
Școală, școală, vrem ostași. Ai noștii elevi să nu fie poznași. Profesorii să nu mai dea teme și diriginta să ne scutească de-absențe.
Motivat, nemotivat, vorba aia, mai bine absență decât notă, să nu dau în corijat.
Mai în glumă, mai în serios, privesc pe geam dimineață și zic «bă, ești prost?». Iar soarele-și bate joc, doarme mai mult ca mine! Asta-i discriminare pe loc!
Tic, tac, minutele trec.
Timpul se schimbă și e cam nedrept.
Ba trece prea greu, ba prea rapid! Domnule Timp, nu vrei să vorbim?
Teza, testul, fatalitate!
Învăț mai bine versuri muzicale decât cele de la poezii eminesciane!
Strofă, rimă, ritm trohaic,
Ce-mi trebuie mie când eu lucrez pe modernu'?
Teorie, teorie, la ce atâta teorie?
Oricum n-o-nțeleg, d-apăi s-o mai și repet!
Note, note, să trag tare,
Pentru o leneșă n-aveți niște îndurare?
Mă răsucesc, mă învârtesc, fac tot ce pot să supraviețuiesc!
Instituție de învățământ, jos pălăria pentru cine sunt, am caracter de luptător în mine, dar cam sensibil sufletul, o știi bine. Mult rabd, deși m-aprind, explodez, dar nu obțin nimic, trăiesc ca să mă ridic, am multe de zis, nu dau înapoi, cândva nu-mi va mai ajunge locul 2.

P.S. Mi-e frică de ce aș fi ajuns dacă n-ar fi fost școala. Gândește-te doar, capacitatea cuiva expoatată la maxim! Aș fi fost bună la toate dacă nu o luam câș cu matematica în a treia. Dacă mi-ar fi plăcut fizica. Vai, un asemenea geniu? Nu, nu! Mulțumesc colectivului.”

Chestia asta să știți că am prezentat-o la ora de română (pentru că lene să citesc și profa m-a lăsat să scriu eu ceva despre școală). Colegii mei au și râs, profesoara a zâmbit și la sfârșit a spus că sunt o tolbă de metafore și că ar trebui să mă afirm mai mult. De asemenea, a spus că aș putea deveni lejer autoare și să intru într-un cerc de autori. A vorbit cu mine și despre ceea ce a apărut în revista școlii cu Eva. Mi-a spus că profesorii au rămăs uimiți de acea povestioară. Am fost șocată, flatată și nu-mi pot abține zâmbetul tâmp.

Merit eu toate laudele acestea?