Simple gânduri 1

#concurs

Mya-Lockwood asta e capitolul

Sufletul. Totul se leaga de el. Sa-l ai si sa te doara. Sa nu-l ai si sa iti simti acea gaura neagra si rece din piept.

Eu nu mai stiu diferenta dintre viata si moarte. Nu sunt un vampir, nici un zombie. Nici o fantoma nu pot spune ca sunt, caci pot atinge lucrurile si sunt palpabila.

Am simtit moartea. N-am probleme mintale. Nu din cate au zis psihologii. Insa, sincer, si eu am facut tot posibilul sa fiu considerata un om normal. Oricum lumea ma priveste diferit din cauza bolii pe care o am.

O viata de rahat. O familie imprastiata. Iar eu prefer sa ma strecor pur si simplu afara, pe usa, sa scap de certurile alor mei.

Sufar de o problema a rinichilor. N-am piatra sau ceva de genul, doar un simdrom cronic deja. O forma usoara.

Si boala aia e ultima mea problema. Am renuntat de mult la aparente. M-am saturat sa ma prefac ca totul e bine, ca am o viata partial perfecta, am renuntat pur si simplu!

Nu, asta nu este adevarat. Am obosit sa ma prefac.

Cat poate un suflet sa duca? Cine stie?

Cu hanoracul pe mine si gluga pe cap, ma plimb pe strazile pline de oameni gri si monotoni. Cand ii vad mi se pare ca in orice secunda voi putea vedea sforile de care sunt controlati.

Insa, evident, asta nu se intampla.

Imi continui drumul cu pasi ai suferintei spre singurul loc care simt ca imi alina suferintele precum un unguent.

Ma las pe iarba la marginea micului firisor de apa curgatoare.

Imi privesc reflexia usor blurata fara prea mare interes.

Mana mea se lasa incet in jos, fiind imbalsamata de acea apa rece si placuta.

Daca puteam, plangeam de mult. Insa am invatat ca oricat tipa si rage inima mea, oricum nimeni nu o va asculta.

Nu conta. Ma cauta oricum numai cand au nevoie de ceva.

Un chip bland cu ochii caprui imi apare in fata ochilor. Imi las privirea in jos.

De ce nu am putut fi acolo? Ba mai mult, de ce te-ai prefacut atat de mult ca totul e bine? Stiai ca sunt acolo pentru tine. Mereu ai stiut. Si totusi ai tacut pur si simplu.

Bag mana in buzunar si scot nistr bucati mototolite de hartie. Le am mereu cu mine.

Mai deschid inca o data scrisoarea primita de la ea, ultima ei scrisoare dinainte sa-si ia viata.

Nico.
Nu ti-am mai zis asa de mult. Mi-e dor de mor de acele zile cand eram mici si stateam toata ziua una cu alta. Zile cand cea mai mare problema a noastra era cand de intoarcem in casa si eram revoltati de timpul scurt pentru noi in care eram dupa blocuri.

Ti-am vazut ochii mai tristi ca niciodata in ultima vreme. Ce te-a daramat atat de mult? Certurile parintii? Cerintele dobitoace ale societatii? Sau poate intamplarile crude ce iti macina mintea in fiecare noapte?

Ultima oara cand ne-am vazut mi-ai zis ca eu te cunosc cel mai bine. Mereu imi zici ca sunt sora ta din alta mama. Ca singurul motiv pentru care nu suntem cu adevarat surori e ca niciuna dintre mamele noastre nu s-ar descurca cu doua nebune ca noi.

Mereu ma amuza modul in care te plangeai de anumite chestii marunte. Incercai sa pari serioasa dar izbucneai in ras, la fel ca mine.

Mereu ai fost vesela. Mereu cu zambetul pe buze. De aceea nu pot intelege ce te-a schimbat atat de tare.

Si acum urmeaza partea cea mai grea. Ce in care imi iau adio de la tine. Mi-ai fost cu adevarat o sora. Si te-am admirat.

Faceai tot ce nu puteam eu sa fac. Te integrai cu usurinta, mereu ai fost cameleonica. Tu scriai carti, si chiar mi se pareau geniale. Imi si imaginam cat de frumos ar fi sa zic peste cativa ani ca am o prietena autoare. Mi-ai spus ca mereu vei zambi. Ca si daca vei plange vei zambi. Dar zambetul tau a pierit.

Ti-as fi spus. Crede-ma ca ti-as fi spus, insa cand am vazut cat de cruda e perioada pe care o ai, am renuntat la idee. Mi-am zis ca ai alte probleme.

Insa am continuat sa ma gandesc la tine. Si totusi, eu nu sunt la fel de puternica pe cat esti tu. Sa nu faci ce fac eu acum. Supravietuieste. Zambeste. Traieste.

Adio, Nico.

Impotolesc la loc bucata de hartie si imi scot adidasul, aruncandul nervoasa in apa paraiasului.

- Cui ii pasa de problemele mele? Puteai sa-mi zici! Puteam sa te ajut, la naiba! tip in timp ce simt un amalgan de sentimente contradictorii frapandu-ma.

Ma las sa cad pe spate, ciocnindu-ma de iarba moale.

Simt plamanii arzandu-ma. Imi venea sa ma omor! Halal viata! Singura persoana care ma intelegea s-a dus! Singura care nu m-a judecat si m-a ascultat! Singura care nu ma considera o ciudata nebuna...

- Argh!

Arunc cu forta o piatra de pe langa mine.

Inchid ochii si imi conturez propria-mi imagine in fata ochilor. Fiecare imperfectiune ce ma face perfecta intr-un stil unic. Pielea mea incepe sa arda usor in diferite locuri, sangele incepe sa curga, apoi sa mi se usuce pe brate. Fata incepe sa-mi devina plina de riduri, parul isi pierde culoarea, frumusetea. Acesta este spiritul meu cel distrus a caror rani refuza si acum, la un an de cand ma tot bate viata si soarta.

O fasie transparenta si rece ma desparte si uneste in acelasi timp de el. Cu degetele suprapuse in acelasi loc pe bucata ca de gheata, acel obiect ne desparte. Insa conexiunea electrizanta dintre degetele mele curate si degetele ei usor transparente, pline de sange, ne tine unite.

Ma agat de mine, caci altfel viata mi se va transforma in nisip si mi se va scurge printre degete inainte sa-mi pot da macar seama.