Simple gânduri 1

Regulile dragostei

Mirosul cunoscut, ușor putred, care dădea viață castelului nostru rece nu mai are aceeași dulceață fină.

Mi-ai răscolit inima, te-ai strecurat în încăperea mea umedă, lipsită de tulburențe. Podeaua înghețată, pereții reci și albi, peisajul monoton, dar, totuși, plin de siguranță, în nuanțe de cenușiu. Toate s-au schimbat.

Mi-ai mărit universul. Ochii-mi mari îți urmăreau silueta, încercând să o prindă, să o atingă.

Mi-am părăsit habitatul, m-am aruncat într-un mediu căruia nu aparțineam. M-am schimbat și m-am pierdut pe mine doar pentru a te avea pe tine.

Am fost fericit când te-am ajuns din urmă, deși înăuntrul meu ardeam. Deja nu mai eram eu cel care reușise să-ți capteze atenția. Însă era deja prea târziu să mai fiu eu.

Îmi era teamă să te pierd, așa că mă agățam de tine, căutam să mă apropii, cum se apropie un biet fluture de bec, dar cade mort când îl atinge.

Așa ai făcut și tu cu mine. Tu ai fost becul ce m-a ucis pe mine.

Mi-ai ucis ființa în spatele măștii pe care am fost obligat să o adopt pentru a-ți primi iubirea. Acel drog dulce și distructiv ce n-a făcut decât să-mi distrugă sufletul, să-l sece.

În ciuda acestor lucruri, camera mea se dezvoltase. Gheața se topise, parcă arsă de foc, formând o baltă clară și netedă precum o oglindă. Din vina absenței mele, mușchi verzi acaparaseră pereții, iar plăcile reci de faianță se crăpaseră, pe ei apărând liane cu flori sălbatice. Însă din vina ta, din vina iubirii tale prefăcute și murdare, acele flori ofiliseră.

Iar în momentul când măștile s-au crăpat, momentul țipătului mut, animalic, ți-a pierit căldura.

Frumusețea ta s-a crăpat apoi a început să se erodeze, precum un puzzle 3D izbit de pământ.

Eu mă simțeam liber. Apa otrăvită de tine cu substanțe dăunătoare, cu calcar și sare, s-a preschimbat într-una limpede și cristalină, de o agitație jucăușă. Nu mai era liniștită, nu mai părea moartă. Era vie, cu unduiri plăcute, gata să te aline când te cufundai în ea.

Petalele uscate au prins brusc culoare. Totul era mai pastelat, mai cald, mai rebel și liber.

Mai natural.

Tu ai ajuns cu a ta esență atât de distrusă. Aparența ta perfectă căzuse precum o sticlă, spartă în mii de bucăți, imposibil de reconstruit. Și te-ai agățat de mine.

Te-ai agățat de acel statut, de cum arăți în ochii celorlalți. De floarea minunată ce păreai a fi.

Iar acum, când eu am reușit nu numai să realizez răul schimbării mele, să realizez că nu trebuie să mă schimb pentru iubire și să sparg coconul, devenind ceva mai presus, întinzându-mi aripile și zburând, tu nu vrei să mă lași.

M-am scuturat de tine cum se scutură copacul de frunze. Copacul din inima mea s-a scuturat de tine, de iubirea ce mă lega de tine.

Iar tu ai te-ai risipit precum aburul unei respirații de suflet ce cade-n moartea fără de scăpare.

Însă eu am revenit înapoi acasă, unde-mi e locul, lăsându-mi picioarele rănite să se vindece în apa mângâietoare și plămânii să mi se umple de parfumul unui nou început, pregătit ca atunci când deschid ochii să fac față noului eu, un eu mai bun, mai pregătit să facă față lumii din jur.