Simple gânduri 1

Simple gânduri despre viață

„Dragă tată

Am plecat în lume cu buzunare pline de speranță.

Așa mi-am început viața.

Cu ochii mari, curioși, privind în jur pentru a afla cât mai multe despre ce aș putea face cu ele.

Am înaintat lent pe drum, de mână cu tine și mama.

Mi-ați spus că e frumos să împarți, iar eu așa am făcut.

Am dăruit speranță oricui am putut.

Am alinat suflete și am primit și eu speranță de la voi, de la fratele meu și de la sora mea.

Mai primeam speranță și de la alții ca mine, iar pe parcurs, buzunarele mele au devenit mai spațioase.

Și au început brusc să se golească pe la începutul pubertății, presupun. La 12 ani în a cincea cam asta ești, nu? Parcă atât aveam când începusem să mă îndrept spre calea falimentului.

Clasa a șasea mi-a pus capac, nu? Acel verdict. Acele pastile băgate pe gât. Cât de rău mi-a fost. Cât mă schimbam într-un timp atât de scurt.

10 kilograme în una sau două luni. O grămadă de colegi obișnuiți cu o eu slabă, căci așa eram. Abia începuseră să mi se contureze formele că am dat în asta. Toată stima mea de sine, călcată în picioare.

Au jucat fotbal cu inima mea mai ceva decât cu bidoanele.

Și astfel, ați remarcat.

Ați remarcat cum zâmbetul meu a devenit brusc vag.

Cum a dispărut și cel vag, înlocuit de o expresie neutră.

Cum expresia neutră a devenit una tristă, nesigură, cu acele buze strânse într-o linie și ochii îndurerați, sticloși.

Ați remarcat și v-ați băgat brusc în viața mea exterioară. M-ați întrebat brusc tot mai multe și astfel, mai rău m-ați enervat. Am spus până la urmă, dar ceva s-a rupt.

De ceva vreme ceva s-a rupt, dar a continuat să existe, în același timp.

Pentru că voi nu înțelegeți. Nu înțelegeți că e normal să fiu cu nasul în telefon și ăsta să fie incredibil de important pentru mine. Tastez, iar voi știți asta, dar pare că nu vă place. Nu înțelegeți că toate aceste ore sunt de fapt de terapie. Că încerc să fac față depresiei de ceva vreme. Că sunt nesigură și confuză pe sentimentele mele. Că am mintea plină de gânduri și simt nevoia să le aștern undeva.

Să fiu auzită. Și nu de voi. De oameni, de mase mari. Să fiu cineva. Pentru că mă maturizez prea repede într-un timp prea scurt, dar că în același timp trag cu dinții de copilărie.

Voi ziceți că sunt tare, nu? Mamă, mi-ai recunoscut o data că nu ai fi putut trece prin ceea ce am trecut eu. Dacă este așa, atunci de ce mă judeci? De ce nu te gândești că aceasta tărie are și repercursiuni?

Eu trag, eu sufăr, mie îmi e rău, dar eu vă sunt stâlp. Trecut, prezent și mai mult ca sigur, viitor, câtă vreme exist.