Dorințe descătuşate

Retrospectivă

        Ploua intens, dar mie nici că-mi păsa. Înaintam printre stropi, șchiopătând din cauza rănii de la picior, lăsând în urma mea un şiroi de apă, colorat de sângele pe care-l pierdeam.

       Simțeam durerea, dar era ceva infim pe lângă cea provocată de cuvintele lui Colin.

        — Mi-a fost dor de tine, micuțo! îmi şoptise atât de intim, încât aproape îl crezusem.

       Oare chiar i-a fost dor, măcar jumătate din cât mi-a fost, şi realizasem că îmi era mie?

       Lăsam ploaia să-mi spele lacrimile, fără vreo şansă ca ele să înceteze curând. Nu eram slabă, dar nici atât de tare pe cât pretinsesem a fi înainte să-l fi reîntâlnit. Eram dezamăgită şi nervoasă pentru diverse motive, începând cu cel pe care îl credeam cel mai apropiat mie.

        De ce Miller a ascuns ceva atât de important pentru mine? M-am întrebat, pentru ca mai apoi să-mi răspund la fel de frustrată: Sunt convinsă că a ştiut de Colin.

        M-am oprit din mersul greoi, cu respirația tot mai sacadată, când am simțit cum picioarele mă lasă, copleşite de greutatea tot mai mare a corpului meu ud. M-am sprijinit pe genunchi sleită de puteri, şi atunci când mi-am refăcut puțină forță, am început să arunc una câte una, componentele echipamentului special, începând cu vesta antiglonț, care era cea mai grea. Eram prea tulburată să mă gândesc la un eventual pericol ascuns, dar în momentele alea nici că-mi păsa.

        Voiam din răsputeri să ajung mai repede acolo unde aş fi găsit răspunsuri.

        Fiecare pas pe care îl făceam, pentru a mă îndepărta de vechiul depozit, mă purta tot mai aproape de una dintre maşinile, a cărei portieră era rămasă deschisă, şi cu care toată echipa ajunsese aici ceva timp în urmă. O uşoară panică puse stăpânire pe mine şi m-am întors cum am putut, la trei sute şaizeci de grade, căutând cu privirea orice urmă de supraviețuitor al masacrului din acea hală, însă nimic. Eram singură, aproape speriată de liniştea aceea apăsătoare. Instinctiv mi-am dus mâna la spate, acolo unde obişnuiam să țin arma din dotare, dar pe care nu o folosisem decât pentru a-l amenința pe Colin. M-am liniştit oarecum, ştiind că o am încă asupra mea, deşi speram să nu am ocazia de a o folosi şi am intrat în maşină pe locul şoferului, găsind aceeaşi linişte şi pustietate.

        Unde au dispărut Miller şi Colin?

        M-am întrebat, fără a aştepta prea mult să caut răspuns la chestiunea care se rotea inevitabil în mintea mea. Am rotit cheia din contact, iar în scurt timp motorul a început să toarcă sub mine, dându-mi o fărâmă de speranță. Am început să conduc departe de clădirea aceea pe care simțeam că o detest şi obiectivul meu era acum unul singur: acasă.

         Rana de la picior începea să mă jeneze din ce în ce mai rău, la un moment dat, făcându-mă chiar să opresc maşina, la jumătatea drumului denivelat ce făcea legătura dintre acel depozit şi strada principală la care nu reuşisem să ajung.

         Mi-am îndreptat privirea spre pantalonii îmbibați de lichidul al cărui iz îl resimțeam tot mai puternic şi pe moment, m-am gândit să-mi fac un garou pentru a mai opri din sângerarea abundentă. Nu mai fusesem împuşcată până atunci, căci nu mai avusem ocazia asta, dar minimele îngrijiri medicale pe care le învățasem, se dovediseră a-mi fi folositoare acum.

         Am rupt cu greu o parte din materialul bluzei pe care o aveam şi strângând din dinți, am ridicat pantalonii astfel încât să pot înfăşura bucata de cârpă deasupra zonei afectată.

        Am aşteptat un timp să-mi mai revin şi simțind cum zona amorțeşte puțin, dar făcând abstracție de teama combinată cu durerea al naibii de puternică, m-am încumetat să pornesc din nou la drum.

         Ştiam unde mă aflu şi mulțumeam în gând cerului că apucasem să citesc dosarul pe care Howell mi-l dăduse înainte de a mă trimite aici.

         Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât aveam impresia că ceva este al naibii de în neregulă.

        Cum au dispărut aşa de repede Miller şi Colin, dar mai ales, de ce nu m-au aşteptat şi m-au lăsat singură în mijlocul pustietății?

        Aveam la fel de multe întrebări pe cât de mare era nevoia de un doctor care să mă îngrijească. Deşi încercam să rezist, starea de rău se accentuase şi o stare amețeală tot mai puternică mă cuprinsese.

        De altfel, momentele în care privirea mi se încețoşa deveneau din ce în ce mai dese, făcându-mă chiar să conduc haotic, trecând milimetric pe lângă maşinile de pe contrasens ce se fereau pentru a evita impactul. Acela fusese momenul în care îmi schimbasem şi traseul.

        Nu mă lăsam. Voiam să fiu tare şi să rezist. Şi-am rezistat până în curtea spitalului unde mă gândisem să cer ajutor, însă fără a reuşi.

        În momentul în care am deschis portiera maşinii, pe care nu m-am obosit să o parchez prea regulamentar, am simțit cum trupul nu mă mai ascultă şi-mi ies din simțiri, începând cu vederea şi terminând cu auzul, făcând contactul cu solul inevitabil.