Nu mă săruta - Vol I (finalizat)

Capitolul IV

       — Ești perfectă! decretă Sofia.

       — Crezi? Nu era mai frumoasă cealaltă rochie?

       — Nu! răspund la unison, prietenele mele.

       — Aylin, sunt frumoase toate, ești frumoasă tu, nu te mai stresa, mă asigură și Sarah.

       Respir adânc, oftez, mă uit din nou în oglindă și mă stresez în continuare.

       — Înțelegi că peste o oră mă întâlnesc cu el? Cum aș putea să mă calmez?

       Sarah mă prinde de mâini și mă privește de sus, nu superior, doar că este mult mai înaltă decât mine, genul acela de fată pe care ai putea să îl vezi oricând pe un podium, la vreo defilare de modă. Am invidiat-o mereu pentru felul în care arată, dar mai mult decât atât, pentru siguranța de care debordă.

       — Scumpa mea, când ai să înțelegi că orice bărbat ar fi norocos să te aibă? Și ce dacă este iubit de mii, hmm... milioane de femei? El te așteaptă în seara asta pe tine. Ai încredere și bucură-te de fiecare moment. Trăiește în prezent, lasă grijile de mâine.

       — Ce crezi că se va întâmpla mâine?

       — Aylin! tipă prietena mea.

       — Scuze, scuze, spun râzând, am glumit. Vă mulțumesc mult că sunteți lângă mine și îmi pare rău pentru ultima perioadă.

       Chiar le sunt recunoscătoare pentru faptul că nu m-au uitat și abandonat. Am fost o companie extrem de neplăcută dar ele au continuat să fie alături de mine, cu toate mofturile și refuzurile mele.

       Iar acum, după ce am vorbit cu el și am simțit că pot să respir din nou, au venit într-un suflet la mine să mă ajute să mă pregătesc pentru ceea ce cred că va fi întâlnirea vieții mele.

       Sofia a făcut minuni cu fardurile, pentru prima dată în viața mea, cred că voi putea lua o bautură, fără să fie nevoie să prezint buletinul.

       Conturul negru, îmi fac ochii mai verzi decât i-am văzut vreodată, iar rimelul dă senzația de gene false. Buzele, colorate foarte puțin cu un luciu roz, ard de nerăbdare să le atingă pe ale lui. În caz că voi mai avea vreodată ocazia să fac asta, ocazie pe care data trecută, am disprețuit-o.

       Părul meu negru a fost răsfățat, tot de fete și aranjat în bucle lejere până la jumătatea spatelui.

       După alte câteva sfaturi de la prietenele mele, vine ora de plecare. Ies cu grijă din casă, pantofii cu tocul incomod de înalt nu îmi dau deloc siguranță. Ajung în capătul aleei, unde mă așteaptă o mașină neagră cu geamuri fumurii. Șoferul coboară și-mi deschide ușa, dar ezit o clipă.

       — Bună seara, domnișoară. Domnul Londono Arias, vă așteaptă la restaurant.

       Îngân un "mulțumesc" și urc în mașină. Pe drumul, destul de scurt, am timp să-mi fac o sumedenie de gânduri, paranoice în mare parte.

       Dacă mă răpește, dacă mă violează. Nu săriți că-mi place...

       Mă pufnește râsul, am fost mereu pesimistă și în orice lucru bun am găsit o modalitate să văd și o posibilă parte rea. Vreau să schimb asta acum, să mă bucur de ceea ce mă așteaptă, dar nu am nici o pregătire în sensul ăsta.

       Ajungem la restaurant, unde în față, mă așteaptă Juan Luis. E îmbrăcat cu o pereche de blugi negri și o cămașă verde, se asortează cu ochii mei.

       Simplu, dar răvășitor.

       Mă întâmpină cu un zâmbet și cu un trandafir alb, i-am spus între timp că asta e floarea mea preferată.

       — Frumoaso, bine ai venit.

       — Bună, mulțumesc, răspund timid.

       Dau să îi prind mâna, pe care o are întinsă să mă susțină în drum spre restaurant, când mă trage într-o îmbrățișare strânsă.

       — Mi-a fost îngrozitor de dor de tine, copil frumos, îl aud șoptind în părul meu.

       Fiori de emoție îmi străbat corpul, de la degete, până la ultimul fir de păr. Mă simt cuprinsă de un tremur, lucru pe care el îl observă.

       — Ți-e frig?

       — Puțin... mint rușinată. Chiar nu mi-e frig, dar apropierea de el mă dă peste cap.

       — Hai să intrăm, în restaurant este cald, zice și-și petrece mâna pe după mijlocul meu.

       Localul mă impresionează în mod plăcut, intim, amenajat cu culori calde și o lumină difuză. Câteva mese din lemn și fotolii de piele, așezate în jurul unui loc de dans. În partea stânga este barul, iar in dreapta un șemineu, în care arde focul. Lângă, tronează un pian, la care un pianist mângâie clapele, note discrete întregind atmosfera.

       Ne așezăm la masă, iar un chelner ne aduce meniurile.

       — Suntem singuri? întreb nedumerită, după ce observ că în afară de chelner și pianist, nimeni nu pare să mai fie acolo.

       — Da, am închiriat localul pentru această seară.

       — Tot?

       — Tot, nu vreau să te împart cu nimeni. Mă gândesc să-i trimit și pe ei acasă, spune arătând spre cei doi, să îți cânt eu în timp ce punem împreună masa.

       E prea frumos să fie adevărat.

       — Eu zic să-i mai lași, domnul de la pian este destul de în vârstă, iar chelnerul pare mai interesat de tine, decât de mine.

       — Minune frumoasă, spune râzând, ai salvat serviciul oamenilor.

       Îmi prinde o mână peste masă și ne privim în ochi. Aș putea contempla frumoșii lui ochi negrii, o viață.

       — Îmi acorzi acest dans? mă întreabă, când o baladă începe să se audă de la pian.

       — Da, dar nu sunt o dansatoare prea bună.

       — Sunt aici pentru tine, ne descurcăm, îmi face cu ochiul și un zâmbet larg i se așează pe chip.

       — Tu zâmbești mereu?

       — Mereu când sunt lângă tine.

        — Mă vrăjești cum vrei tu, îi spun râzând, și nici măcar nu mă deranjează.

       — Nu te vrăjesc, iubita mea, doar mă asigur că nu mă lași din nou cu ochii în soare.

       Ne îndreptăm spre micul ring de dans. Îmi așez capul pe pieptul lui și mă las purtată de acordurile pianului. Inima lui se simte bătând la fel de tare ca a mea. Uit de tot ce mă înconjoară și pășesc în lumea de vis pe care brațele lui, în jurul meu, mi-o promit.