Nu mă săruta - Vol I (finalizat)

Capitolul XIX

       — Niciodată nu am văzut ceva mai frumos, îmi simt ochii umezindu-se de fericire.

       Suntem într-o mașină de teren, în mijlocul junglei, înconjurați de animale sălbatice. Luată de val, uit că sunt periculoși și dau să cobor. O mână mă prinde strâns de braț și mă trage înapoi înainte să apuc să ies.

       — Ești nebună?! întreabă contrariat Zeheb cu mâna încleștată pe mine. Vrei să devi masa de prânz?

       Mă încrunt la el și încerc să-mi scot mâna din strânsoare.

       — Nu am coborât! De ce reacționezi așa?

       — Erai cu un picior afară! țipă la mine.

       Are dreptate, nu știu ce a fost în capul meu.

       — Bine, spun resemnată, mulțumesc că ai grijă de mine.

       Mijește ochii și fără vreo expresie pe față dă din mână în semn de nu mai contează.

       Continuăm plimbarea și după câteva ore de răsfăț, printre minunile pe care le ador, ne întoarcem acasă.

       — Iubita mea, am ceva de rezolvat în oraș. Merg împreună cu Zeheb. Ne vedem la cină?

       Aprob și după un sărut lung, cu public, pleacă.

       Intru la duș unde pierd noțiunea timpului. Mă săpunesc, mă bucur de stropii de apă și de liniște.

       Mă îmbrac cu o rochie turcoaz, vaporoasă și ies din cameră, merg la Sarah. Pe hol dau de Zeheb.

       — Tu nu ești cu Juan Luis?

       — Lasă asta, ce dracu' s-a întâmplat în mașină? îmi întoarce întrebarea.

       — Nimic... răspund ridicând din umeri.

       — Vrei să mori? Tu înțelegi că alea nu sunt mâțe, nu?

       — Hai că exagerezi și nu mai am chef de subiectul ăsta.

       Îi întorc spatele și-mi continui drumul.

       — Atunci, preferi să vorbim de noaptea noastră cea plină de păcat? îl aud întrebând foarte tare.

       Picioarele mi se blochează. Număr până la cinci și fac stânga împrejur, ajung din nou în fața lui.

       Un zâmbet triumfător îi apare pe chipul malefic. Și eu care chiar am crezut pentru o clipă că își făcea griji pentru mine.

       — Taci! spun încet dar ferm.

       — Hm... Să înțeleg că nu i-ai povestit?

       — Știi bine că nu! Acea noapte nu a existat! Uit-o!

       Se apropie și cu două degete îmi ridică bărbia. Ochii lui de gheață îmi trimit fiori de groază pe șirea spinării.

       — Eu nu îi spun, cel puțin acum, dacă tu ești copil cuminte și-ți ții picioarele apropiate. Chiar nu vreau să vă aud cum v-o trageți!

       — Nu asculta atunci!

       — Fetițo, zi mersi că sunt foarte binevoitor și nu-ți cer altceva, spune apăsat și îmi pune o mână pe picior, trasând o linie pe marginea rochiei, pe care o ridică ușor.

       Mă trag în spate și mă dezechilibrez, nu apuc să mă izbesc de pământ pentru că mă prinde înainte.

       — Ce faceți? aud vocea iubitului meu.

       — Nimic, răspund speriată, m-am împiedicat.

       — Nu știu unde ai găsit-o, dar e ca o căprioară nou născută, nici pe picioare nu se poate ține, nici de grijă nu își știe purta.

       — Ești bine? mă întreabă îngrijorat Juan Luis.

       — E bine, răspunde în locul meu, renunță la tocuri, nu-s de tine, mai spune înainte să ne lase singuri.

       — Tot nu vă înțelegeți?

       — Nu prea cred că asta se va schimba, iubitule. Dar spune-mi, pe unde ai umblat?

       — Secret, spune și mă sărută. Merg să fac și eu un duș.

       Nu insist, am încredere că nu e nimic important, altfel mi-ar fi spus.

       Ajung și eu în camera Sarei, unde o găsesc pe aceasta făcându-și un machiaj demn de un make-up artist.

       — Uau, ce bine arăți! exclam când o văd. Ceva ocazie specială?

       — Nu chiar, încerc doar să îl fac pe Zeheb să mă vadă... răspunde și pot să văd o urmă de tristețe în vocea ei.

       — Tu chiar îl placi?

       — Nu se vede? Arăt ca o veveriță pentru el, răspunde și pufnim în râs.

       Acum ar fi momentul să dovedesc că sunt o prietenă adevărată, să-i povestesc tot și să o scutesc de o suferință pentru o persoană care chiar nu merită.

       Nu pot însă, mi-e frică. Când voi rosti cu voce tare ceea ce am făcut, va deveni al naibii de adevărat.

       — Scumpa mea, cred că meriți ceva mai bun... încerc să îi explic, fără argumente de fapt.

       — De ce nu-l placi?

       — Pur și simplu, ai încredere în mine, nu e un om bun. Știu că arată bine, dar toată frumusețea asta e doar în exterior, pe interior e hidos. Tu meriți ce e mai bun, iar el nu e.

       Văd în ochii ei că mă crede, zâmbește trist, dar mă prinde într-o îmbrățișate.

       — Am încredere în tine, dar să știi că voi aștepta cuminte momentul în care să-mi explici de ce ești așa sigură că nu merită atenția mea.

       Îi zâmbesc și-i promit să îi spun cândva, când voi putea să-mi deschid sufletul.

       Coborâm la masă. Ajung și băieții și după un sărut din partea lui Juan Luis, care e privit cu ură de Zeheb, înțeleg că a vorbit serios. Se așteaptă ca nimic să nu se întâmple între noi zilele astea.

       Mi-e prea teamă de ce s-ar putea întâmpla dacă îi spune adevărul, așa că invoc oboseală sau pudoare și îl țin la distanță.

       Frica de a-l pierde e mai mare decât dorința de a deveni a lui.