Nu mă săruta - Vol I (finalizat)

Capitolul XVI

       — Îmi pare rău, spun tristă, chiar nu...

       — E în regulă, iubita mea, mă întrerupe și mă strânge mai tare la pieptul lui.

       Luați de val, am ajuns pe bâjbâite în pat, în sărutări și atingeri pasionale. Am uitat de mine și am profitat de prezența lui, am savurat fiecare atingere. Mi-am plimbat mâinile și buzele pe corpul lui, pe pielea lui fină și fierbinte. L-am lăsat să mă atingă și m-am pierdut sub mângâierile lui. Orice urmă de rușine sau pudoare a dispărut, privirea lui care îmi admira formele, m-a făcut să mă simt cea mai frumoasă și dorită. Hainele au dispărut rapid de pe noi, așteptam cu nerăbdare să mă facă a lui, să fiu femeia lui cu adevărat.

       Dar nu am putut să merg până la capăt.

       Zeheb.

       Amintirea faptului că l-am înșelat m-a oprit. Lacrimi fierbinți au început să-mi ude fața. S-a oprit și a acceptat explicația mea vagă în care nu puteam să-i spun decât că nu sunt pregătită.

       — Juan Luis, spun după o perioadă de tăcere.

       — Da iubito, răspunde încet.

       — Îți pare rău că am venit?

       Se ridică într-un cot și mă privește încruntat. Lumina difuză a lumânărilor, creează umbre care se joacă pe chipul lui frumos.

       — Cum să mă întrebi asta? Tu chiar nu înțelegi că te iubesc? Că prețuiesc fiecare clipă cu tine? întreabă supărat.

       Oftez, știu că e sincer, dar mai știu că voia mai mult decât un preludiu rămas în aer. Și eu mi-am dorit, dar...

       Trebuie să-i spun adevărul. Pe minciuni nu putem clădi o relație.

       — Nu mai mult decât te iubesc eu, oftez. Îmi plimb degetul arătător pe buzele lui, mi-l prinde ușor între dinți.

       — Nu fi tristă iubito, avem toată viața la dispoziție, poate e mai bine așa, profităm de fiecare etapă și o luăm ușor. Da?

       Realizez că nu sunt capabilă să-l privesc și să-i mărturisesc adevărul, ar fi fost totul mult mai ușor dacă nu mă trezeam cu greșeala în față, dar va trebui să învăț să trăiesc cu ceea ce am făcut.

       Adormim îmbrățișați.

       Dimineața mă trezesc înaintea lui și am ocazia să-i studiez, de aproape, fiecare trăsătură. Îmi trec privirea de-a lungul lui și mâinile îmi capătă voință proprie. Încep să traseze conturul umerilor lui, apoi formează cerculețe pe piept. Când ajung cu explorarea la bărbie, observ un zâmbet subtil format pe buzele lui.

       Nu încercăm să-l trezesc, îmi doream doar să-l ating.

       Deschide pe jumătate ochii și murmură un "Bună dimineața". Îmi așez capul pe pieptul lui gol și îmi continui explorarea.

       — Juan Luis?

       — Mhm... îngână somnoros.

       — Ce se va întâmpla cu noi?

       — Când, iubita mea?

       — După ce ne trezim... din visul acesta frumos, răspund și oftez.

       — Nu ne vom trezi niciodată, pentru că nu e un vis, e realitate.

       — Te iubesc, îi spun și-i prind buzele într-un sărut.

~~~~~~~~~~

       Ne plimbăm pe malul Senei, mână în mână, ca un cuplu normal, cu doi bodyguarzi după noi. Mi-a explicat că e singura modalitate în care vom putea să e bucurăm de oraș, în liniște, oarecum. Deși îmi doream cu ardoare puțină intimitate, am înțeles că relația cu el impune anumite condiții, pe care le accept, deoarece alternativa, în care nu suntem împreună deloc, nu e de fapt o alternativă pentru mine.

       — Am o idee, spune dintr-o dată.

       — Ce idee, întreb intrigată și distrată de felul jovial în care a vorbit.

       — După ce termin turneul, mergem în vacanță, unde vrei tu în lumea asta mare. Ce zici?

       Stau pe gânduri și îl las fără răspuns. Se oprește și mă privește curios.

       — Nu vrei? întreabă cu un grad de entuziasm considerabil mai mic.

       — Mă gândesc.

       — La...? așteaptă să continui.

       — Unde să mergem, completez cu sprânceana ridicată. Undeva pe o insulă pustie, să nu fiu nevoită să te împart.

       Răsuflă ușurat.

       — Credeam că te gândești dacă să mergem sau nu, spune și-mi pune un pupic în vârful nasului. Și să știi că niciodată nu mă împarți, chiar și în mijlocul mulțimii, sunt doar al tău.

       Probabil voi avea pentru totdeauna o parte care nu va renunța la gelozie, va rămâne acolo, ascunsă, mărâind când alte fete se vor apropia de el. Important e să nu preia controlul, nu cred că iubirea noastră va avea șanse în fața geloziei.

       — Ce zici dacă îi luăm cu noi pe Zeheb, Sarah și Sofia?

       — Nu... De ce?

       Nici pe fete nu știu dacă le vreau în excursia mea, de Zeheb nici nu se pune problema. Îl vreau foarte departe, eventual într-o altă galaxie.

       — Să le cunosc și eu, sunt o parte importantă din viața ta. Iar pe Zeheb, cred că ar trebui să îl cunoști și tu, am senzația că nu îl placi.

       Puțin spus.

       — Nu-mi pare un om bun... ezit răspunsul.

       — E cel mai bun și cel mai vechi prieten al meu, am crescut împreună. Ne-am ajutat mereu, am împărțit totul, vreau să-l descoperi, îl vei plăcea fără îndoială, doar dă-i o șansă.

       Îl cunosc mai bine decât aș vrea.

       — Și ai încredere în el?

       — Total, răspunde ferm.

       E ceva la el ce eu nu văd?

       — Atunci, rămâne așa, tu vorbești cu el, eu cu fetele și mergem în vacanță, spun încercând să mă conving pe mine că e o idee bună, așa cum mi-a expus-o iubitul meu.

       Restul zilei trece repede, mult prea repede. În drum spre aeroport, stau lipită de el, încercând să profit de apropierea noastră cât de mult e omenește posibil.

       Mă gândesc să mă leg de el, dar asta e partea posesivă a mea, care, de asemenea, trebuie suprimată.

       Ne despărțim cu greu, după multe sărutări.

       — Mai este puțin și data viitoare când ne vedem, vom avea timp să ne săturăm unul de celălalt, glumeste.

       — Eu, apăs cuvântul, nu mă voi sătura niciodată de tine!

       — Te iubesc, minune. Vezi că la aterizare te așteaptă, Zeheb, te duce el acasă.

       Ce aș putea să-mi doresc mai mult, îmi zic ironic în gând.