Nu mă săruta - Vol I (finalizat)

Capitolul XI

       Ajungem pe covorul roșu și sunt total scoasă din elementul meu, nu înțeleg cum am acceptat să vin. Mai am puțin și mă împrăștiu pe aici. Sper ca stratul gros de machiaj, să-mi ascundă emoția și starea incomodă în care sunt.

       — Să mă ții bine, te rog, îi spun speriată și-i simt mâna, care își amplifică strânsoarea pe mijlocul meu.

       — Calmează-te, iubito, sunt lângă tine, spune și îmi depune un pupic părintesc pe frunte.

       Chiar încerc să o fac, dar corpul îmi tremură involuntar. Toate aparatele foto îndreptate spre noi, mă inhibă. Ne oprim pentru scurt timp pentru poze, apoi intrăm în imensa sală, unde va avea loc gala.

       Nici aici nu sunt scutită de priviri întrebătoare, dar măcar nu se fac poze.

       Juan Luis îmi prezintă diverși oameni, pe care îi uit în secunda doi. Încerc totuși să zâmbesc, deși as vrea să fug și să mă ascund.

       Aparent, sunt mai introvertită decât știam. El însă e ca peștele în apă. Mereu pare relaxat și sigur pe el, însă acum mai mult ca niciodată.

       Dacă nu aș fi deja îndrăgostiă de el, acum m-aș îndrăgosti, cu siguranță.

       — Vino, îmi spune și pornim spre o altă masă, vreau să te prezint lui Diego.

       După câte mi-a povestit despre el nu-mi fac mari speranțe că voi fi pe placul lui, iar când îi întâlnesc privirea înghețată îmi dau seama că speranțele mele erau oricum mult prea mari.

       — Diego Velacruz, spune sec și-mi întinde mâna. Ochii reci mă studiază în amănunt.

       — Aylin Alvarez, zic la rândul meu, prinzându-i mâna cât de strâns pot eu. Îmi pare bine să vă cunosc.

       — Aș vrea să spun că sentimentul este reciproc, dar nu obișnuiesc să mint, scuipă cuvintele.

       — Diego! spune apăsat cu sprâncenele adunate într-o încruntare, Juan Luis.

       — Gata, gata, spune cu mâinile ridicate în semn de predare, nu mai comentez nimic, atât doar, ascultă-mă că-ți vorbesc ca un tată, fetița asta îți va cauza probleme.

       Ne lasă acolo și pleacă, mă bucur că o face. Niciodată nu am simțit atâta ură într-o privire.

       — Nu cred că mă place prea mult, spun zâmbind.

       — Eh, nu îl lua în seamă, e genul de om care are nevoie de un timp până se apropie de persoanele noi.

       — Crezi că e doar atât?

       — Cred că ar trebui să luăm loc la masa noastră, încep reprezentațiile, schimbă subtil subiectul.

       Prima parte a serii este ocupată de un recital la pian. Muzica relaxantă are darul de a mă liniști, încep să mă obișnuiesc cu atmosfera.

       Rând pe rând apoi, pe scenă urcă artiști cunoscuți. Când este anunțat Maluma, mă sărută apăsat și cu un zâmbet cald urcă pe scenă.

       E a doua oară când am ocazia să-l văd cântând pentru public, dar din nou simt că-mi cântă doar mie.

      Coboară și vine spre mine, mă ia la dans. Știu că în această seară se presupune că ne declarăm relația, dar putea fi ceva mai discret. Nu cred că el știe însă, ce înseamnă să facă un lucru la o scară mai mică.

       M-aș supăra pe el, dar îl iubesc prea mult.

       Un ropot de aplauze se aude la final.

       Mă conduce la masă și-mi șoptește că revinde imediat. Savurez un cocktail fără alcool și îl aștept. O doamnă de la masa noastră intră în vorbă, e drăguță și modestă. Vorbește calm și face timpul să treacă mai ușor.

       — Îți vine iubitul, spune și îmi face semn să privesc în spate.

       Mă întorc și îl văd pe Juan Luis, e însoțit de un băiat brunet, înalt. Când ajung în dreptul meu și văd ochii aceia verzi, care fac obiectul coșmarurilor mele din ultima perioadă, respirația mi se oprește. E tipul din club.

       — Iubito, vreau să ți-l prezint pe cel mai bun prieten al meu, Zeheb.

       Întind mâna mecanic, și murmur "Aylin".

       Îmi prinde mâna și o sărută.

       — O bucurie să te cunosc, în sfârșit, Juan Luis vorbește mereu despre tine.

       În privirea lui nu văd nimic, pare să nu mă recunoască. Oare îl confund?

       — Asemenea, spun fără suflu.

       — S-a întâmplat ceva? mă întreabă iubitul meu. Ești palidă, vrei să ieșim pe terasă, la aer?

       Aprob și ajunși pe terasă, aerul rece mă ajută să-mi stabilizeze respirația și bătăile inimii. Ies din starea de panică și încep să analizez situația. Băiatul părea că nu mă știe decât din ceea ce i-a povestit Juan Luis, deci e posibil să aibă doar trăsături comune cu greșeala vieții mele. Da, mă conving că așa este și mă calmez.

       — Ești mai bine acum?

       — Da, mulțumesc mult.

       — Pentru?

       — Pentru că mă iubești, șoptesc și mă cuibăresc la pieptul lui.

       Rămânem așa un timp, până ușa terasei se deschide și apare Zeheb.

       — Juan Luis, te caută Diego, poate ar trebui să vezi ce vrea, nu pare prea fericit.

       — Trebuie să îi căutăm o femeie, e tot mai ursuz, glumește și cu o privire împăciuitoare, mă întreabă, te superi dacă merg să văd ce vrea?

       — Du-te liniștit, îi țin eu companie, răspunde Zeheb, în locul meu.

       — Mulțumesc, dar aș prefera să rămân puțin singură, spun privind speriată în ochii lui, care prevestesc furtună, sper că nu te deranjează că te refuz.

       Chiar dacă îl confund, nu vreau să rămân singură cu el.

       — Liniștită, înțeleg, răspunde zâmbind.

       Pleacă amândoi și rămân singură. Mă întorc spre marginea terasei și privesc stelele. Ascult liniștea nopții.

       A fost o seară mult prea încărcată de emoții, voi avea nevoie de două zile de somn pentru a-mi reveni.

       De nicăieri, mă simt cuprinsă în brațe. Știu că nu este Juan Luis, atingerea lui e diferită.

       — Mi-a fost dor de mirosul tău, Rachel, aud vocea aceea răgușită aproape de urechea mea. E atât de aproape, încât pot să îi simt respirația.

       Un val de căldură mă cuprinde, picioarele mi se taie și totul devine negru.