Nu mă săruta - Vol I (finalizat)

Epilog

       Plouă mărunt, la fel ca în sufletul meu. De ani, sufletul îmi e inundat de durere.

       Mă îndrept încet spre ea, e mereu aici, mă așteaptă și mă iubește, așa cum mi-a promis, pentru totdeauna, chiar și dincolo de această viață. Înlocuiesc florile ofilite deja, cu buchetul pe care l-am adus acum.

       Trandafiri albi, preferații ei.

       O sută...

       Iau loc pe marginea cavoului și-mi pierd, din nou, privirea pe monumentul funerar. Încă mi-e greu să accept că e numele ei acolo, Aylin Alvarez.

       Azi se fac cinci ani de când m-a părăsit, dar în fiecare dimineață o caut. Zi de zi retrăiesc aceiași traumă.

       — Bună dimineața, Juan Luis Londono Arias? mă întreabă polițistul care m-a trezit mai devreme.

       — Da... Eu sunt, răspund somnoros și mahmur.

       — O cunoașteți pe domnișoara Aylin Alvarez?

       — Da, e logodnica mea. E totul în regulă?

       Brusc sunt foarte treaz și speriat, ceva s-a întâmplat.

       — Îmi pare rău să vă anunț, a avut un accident...

       — E bine? îl întrerup.

       — Din păcate, a decedat, spune privind în jos.

       Pământul mi-a fugit de sub picioare, inima a încetat să-mi bată. Nici în ziua de azi nu și-a reînceput activitatea. A rămas moartă, alături de ea.

       — Am găsit această scrisoare, pentru dumneavoastră, o ținea strâns în mână.

       Îmi întinde plicul mototolit, îl iau, dar nu am putere să îl deschid.

       Au trecut luni, până să-mi fac curajul să citesc ceea ce scrisese.

       "Iubitul meu,

       Îmi pare rău, am greșit.
Am fost naivă și geloasă, proastă și copil, m-am supărat din nimic. Am mers într-un bar și după multe pahare de bautură l-am întâlnit pe Zeheb, nu știam cine este, am vrut să-mi descarc supărările în bratele lui. Poate nu contează pentru tine, dar nu am mers până la capăt, nu am făcut sex în acea seara, sau în oricare alta.

       Nu mai știam dimineața ce am făcut, mi-am amintit abia când am văzut pozele.

       Îmi pare rău, sper ca vreodată să găsești puterea să mă ierți.

       Te iubesc și te voi iubi și dincolo de lumea asta.

       A ta pentru totdeauna, Aylin"

       Cu atât am rămas, o scrisoare pe care o port cu mine mereu.

       — Juan Luis, aud o voce familiară.

       — Bună, Zeheb, răspund fără să mă întorc.

       Se ajută de mâini, împinge scaunul cu rotile până lângă mine și așează pe mormânt un buchet de flori.

       — Cum mai ești? întreabă și în glasul lui se poate citi clar îngrijorarea.

       — Fizic, mai bine ca tine... răspund și îi arunc o privire fugară.

       De la accident a rămas imobilizat. Nu a renunțat, a luptat și a învățat să-și folosească mâinile, picioarele însă, nu a reușit niciodată să le mai miște.

       — La cum arați, nu știu dacă să te cred.

       Zâmbesc trist. Are dreptate, nu m-am mai îngrijit de mine, părul lung și barba mare îmi dau o aură de om al străzii. Nici hainele, mereu negre nu mă ajută.

       — Trebuie să treci peste, continuă. Ea nu mai e, dar tu trăiești, nu te îngropa de viu. Lasă în spate ce a fost, întoarce-te la viața ta, pe scenă. Oamenii te așteaptă.

       — Maluma nu mai există. Mai e doar Juan Luis, cu inima frântă.

       — Îmi pare rău... Pentru tot...

       — Știu, mi-o spui în fiecare an.

       — Am iubit-o.

       — Și asta știu, mereu am știut.

       Mă privește cu ochii mari, surprins.

       — Zeheb, nu era greu de ghicit, ți se citea iubirea în ochi de câte ori o priveai, chiar dacă încercai să te comporți urât, oftez și continui, poate dacă făceam ceva în privința asta... dacă te scoteam din viața noastră... Dar mi-erai cel mai bun prieten, aveam nevoie de tine.

       — M-am îndrăgostit de ea, în prima seară când am văzut-o, iar când m-a respins pentru tine, am început să te urăsc. Mereu te-am invidiat, dar atunci ceva s-a schimbat, în rău. Am rămas alături de voi, încercând să o fac să întoarcă privirea spre mine, dar te vedea doar pe tine. Când ați anunțat logodna am simțit că înnebunesc, am descis să-ți arăt pozele. Credeam că dacă o părăsești va veni la mine. Și a venit, era calmă și resemnată. Tristă. Am plecat cu ea, să am grijă să nu pățească ceva, nu arăta ca Aylin pe care o știam noi. Nu am putut însă, să fac nimic...

       — Nimeni nu ar fi putut, i-am distrus sufletul. I-am vorbit urât și am dat-o afară din casă. E vina mea că acum e aici, rece... Eu ar trebui să să fiu în locul ei. A murit crezând că o urăsc, spun și lacrimi fierbinți încep să se amestece cu ploaia.

       Vine și-mi pune mâna pe umăr.

       — Știa că o iubești, să nu te îndoiești de asta.

       Aprob din cap și se îndepărtează.

       — Anul viitor, ne revedem aici? întreabă în drumul spre ieșire.

       — Cu siguranță, răspund încet, în fiecare an.

Sfârșit

Dacă ai ajuns până aici și nu ai lăsat steluțe sau comentarii, e ca și cum ai fi furat cartea.

Nu fi hoț, votează!

Pupici.