Nu mă săruta - Vol I (finalizat)

Capitolul XXII

       Mă opresc în fața casei, nu știu în ce parte să o iau. Toată viața mea e el. Sunt singură și dezorientată, vreau să intru înapoi și să-i spun tot ce s-a întâmplat, să-l rog să mă ierte și să revină totul la normal.

       Știu însă că nimic nu va mai putea fi la fel, poate nu m-ar crede, sau poate nici nu ar mai conta, până unde am mers în acea seară.

       Ajung în mașină, caut un carnețel și un pix și-mi descarc sufletul, poate îi voi da cândva scrisoarea, poate va înțelege atunci adevărul.

       Rup foaia, o bag în buzunarul de la geacă și pornesc. Mă plimb un timp fără țintă, apoi mă îndrept spre casa lui Zeheb.

       Bat la ușă și aștept, sprijinită cu o mână de toc, să-mi deschidă. Îi aud pașii, dar nu se grăbește deloc.

       — Aylin? Ce e cu tine aici, la ora asta? întreabă surprins, când mă vede.

       — Unde ar trebui să fiu?

       — Acasă...?

       — Ești fericit acum? Ai făcut-o, ne-ai distrus pe amândoi.

       — Aaaa, despre asta e vorba, face o pauză, nu fericit, mulțumit, zâmbește ironic. S-a aflat adevărul și cred că e un lucru bun. Nu?

       — Adevărul... îngân încet, da, un lucru bun.

       — Ce vei face acum? vine întrebarea lui, pare îngrijorat. Sigur, doar pare. E diavolul în persoană, deci nu poate nutri sentimente pozitive, empatice.

       — O plimbare, răspund scurt, merg pe faleză, am nevoie să-mi limpezesc gândurile.

       — Ai nevoie de companie?

       — Sigur, de ce nu...

       Urc la volan și aștept să își ocupe și el locul în dreapta.

       — Unde ziceai că mergem? întreabă după o perioadă de tăcere.

       — Pe ici, pe colo, ne plimbăm. Pari îngrijorat...

       — Ar trebui să fiu?

       — Nuuu, lungesc cuvântul, chiar nu este cazul.

       Ba da, ar fi cazul să se îngrijoreze, îl urăsc pentru ceea ce a făcut, cu atâta putere că aș putea să-l omor cu mâinile mele.

       — Ai mințit, spun scurt.

       Trag cu coada ochiului la el și îl văd nedumerit, așa că îmi continui ideea.

       — Când ai susținut că am făcut sex, noi doi, în acea seară, ai mințit.

       — Oh, exclamă, ți-ai amintit ce s-a întâmplat?

       — Da, mersi pentru asta, pozele tale m-au ajutat. Prea târziu însă...

       Apăs ușor accelerația.

       Este surprins să vadă că știu adevărul, nu mai spune nimic.

       — Ziceai că este mulțumit că s-a aflat adevărul. Care adevăr? I-ai arătat pozele lui Juan Luis, ai susținut că am întreținut relații sexuale, ăsta e adevărul tău?

       Vorbesc mai calm ca niciodată. Tot tumultul din sufletul meu pare să fie îngropat foarte adânc. La suprafață e o mare de liniște.

       — Nu cred că are sens să spun că-mi cer scuze, nu-i așa?

       — Ești băiat deștept, îmi place. Nu are sens, oricum fapta e consumată.

       Schimb viteza într-o treaptă mai înaltă. Țin ochii pe drum, e noapte și începe să picure. Pare că toți dorm și doar noi suntem afară.

       — Ajută-mă să înțeleg, de ce? De ce ai făcut-o? Nici măcar nu eram vinovată.

       — Detalii, erai aproape de a ceda, chiar nu înțeleg cum de te-ai oprit.

       Izbucnesc în râs, un râs isteric, din străfundul durerii mele.

       — Detalii? întreb printre hohote. Mi-ai distrus viața, iar acum spui că, diferența dintre a mă fi culcat cu tine și faptul că nu am făcut-o, nu înseamnă practic nimic?

       Apăs accelerația din nou, brusc, suntem băgați în scaune.

       — Hei, mai încet! se răstește.

       — Ești malefic, când vei ajunge în iad, diavolul își va face cruce, spun, ignorând cererea lui.

       — Încetinește! repetă.

       Îl ignor în continuare.

       — Știi când un om devine cu adevărat periculos? vreau să aflu de la el, îmi întorc capul și-l privesc.

       — Măcar uită-te pe unde mergi, ne vom izbi de ceva, spune speriat.

       — Detalii, râd scurt. Îți spun eu când, atunci când nu mai are nimic de pierdut. Spune-mi Zeheb, ce mai am eu de pierdut?

       — Îi spun adevărul, recunosc că am mințit și se rezolvă tot.

       — De ce te-ar crede? Are poze cu noi doi.

       Îmi place panica din ochii lui. Mă joc cu volanul, stânga-dreapta. Accelerația e la pământ, vitezometru indică 210 km/h. Nici nu mergem așa tare, de ce e speriat?

       — Am o filmare, acolo se vede că nu am făcut nimic. Te rog, oprește! încearcă să mă convingă.

       — Măi măi, ești plin de resurse. Dar nu te cred, minți iar.

       Bag mâna în buzunar și găsesc scrisoarea pentru Juan Luis, o iau și o țin strâns în mână.

       — Nu-ți face griji Zeheb, opresc acum.

       Vede prăpastia spre care ne îndreptăm, albește și se ține cu mâinile de centura de siguranță. Nu apuca să mai zică nimic. Mașina o ia peste marginea drumului și se prăbușește în gol.

       O durere acută îmi izbește pieptul, apoi se așterne liniștea, s-a terminat.