Nu mă săruta - Vol I (finalizat)

Capitolul XVII

       Drumul spre Paris a fost scurt și încărcat de emoții, de nerăbdare. Acum însă, drumul spre casă, departe de iubitul meu, e chinuitor.

       Colac peste pupăză, mai e și întâlnirea cu Zeheb. Știind că mă așteaptă la coborâre, îmi doresc să zburăm la nesfârșit. După discuția cu Juan Luis, am înțeles că e foarte posibil ca antipatia mea pentru el să fie cauzată doar de noaptea pe care am petrecut-o împreună.

       Dacă ne cunoșteam, cu adevărat, doar la gală, lucrurile ar fi stat diferit. Am fi putut fi prieteni.

       Dar cum timpul nu se poate întoarce înapoi, singura modalitate ca situația să se schimbe este să vorbim deschis.

       — Bună, ați comandat un taxi? întreabă pe un ton glumeț, când mă vede.

       — Aș putea să o fac acum, răspund ironic, arătând clar că nu-mi face placere să merg cu el.

       Se întunecă, am greșit. Dacă îmi doresc o discuție amicală, va fi nevoie să-mi schimb atitudinea.

       — Nu voiam să te deranjez, spun umil.

       — Bine, data viitoare să nu o faci.

       Am început cu stângul.

       Pe drum am câteva tentative de a vorbi cu el, dar primesc răspunsuri monosilabice și radioul pornit la maximum.

       — Vrei să intri să bei o cafea? fac o ultimă încercare, când oprește în fața casei.

       Mă privește lung, știu că nu-mi înțelege atitudinea, dar lucrurile lăsate așa nu sunt o opțiune, mai ales că Juan Luis insistă ca noi să ne împrietenim. Sunt singură că putem ajunge la un numitor comun, uităm tot și o luăm de la capăt.

       Cu cât mă gândesc mai mult sunt tot mai convinsă că am dreptate și un zâmbet mi se întipărește pe chip.

       — Ești sigură? Până acum nu știai cum să scapi de mine.

       — Sunt sigură, spun și cobor din mașină.

       Mă urmează, îl invit să ia loc în sufragerie și merg în bucătărie să fac cafeaua.

       — Cum se face că ești mereu singură? îl aud vorbind din ușa bucătăriei.

       — Mama lucrează la spital, e mai mult pe acolo decât acasă, răspund sincer, lăsând garda jos.

       Observ o sclipire ciudată în ochii lui, când mă întorc spre el. Întind ceașca, pe care mi-o ia din mână și o așează pe blatul de bucătărie.

       Se apropie de mine și mă dau încet în spate, până ajung lipită de perete și nu mai am unde să merg. Iși sprijină o mână de peretele, care mă împiedică să mă îndepărtez și-i simt respirația, cu miros de mentă și tutun.

       — Dacă tot suntem doar noi doi, de ce să nu ne bucurăm unul de celalalt? spune privind cu poftă spre buzele mele și îmi mângâie suav un obraz.

       Nu mai am chef de discuții, nu așa trebuia să decurgă.

       — Pleacă, Zeheb, îl rog speriată.

       — Un sărut și plec, îmi propune pe un ton pervers.

       — Nu! Niciodată!

       Zâmbește diabolic, îmi ignoră negația și încearcă să mă sărute. Îmi întorc capul într-o parte și evit atingerea lui. Cu toată forța apoi, îmi lipesc palma de obrazul lui.

       Iși freacă obrazul plesnit și mă prinde de încheietura mâinii.

       — Nu faci decât să mă exciți, tot jocul ăsta al tău, îmi face sângele să-mi fiarbă în vene.

       — Ce fel de prieten ești tu? îl întreb contrariată.

       — Unul nu foarte bun, evident.

       Continuă să forțeze o apropiere între noi, dar mă opun cu toată forța.

       — De ce faci asta?

       — De ce să aibă el tot? îmi răspunde cu o întrebare. De ce leșinați toate la picioarele lui?

       Am un moment de nedumerire. Tocmai îmi spune că încearcă să mă sărute doar pentru a-l oftica pe Juan Luis.

       — Oficial, ești nebun!

       — Posibil, dar nebun sau nu, voi avea grijă ca voi doi, niciodată să nu fiți fericiți.

       — Are încredere în tine... Te consideră cel mai bun prieten... încerc să-i explic ridicolul situației.

       — E prost, orb, credul, iar tu, o curvă, spune cu ură. Dacă stau bine să mă gândesc, vă potriviți.

       Tocmai ne jignește cum vrea el și nici nu mă deranjează, îl simt îndepărtându-se de mine, iar asta arată ca o portiță de scăpare.

       Mă strecor dintre brațele lui și fug pe scări. Încerc să ajung în cameră, acolo voi fi în siguranță.

       Nu apuc însă să urc scările decât până la jumătate și mă ajunge. Mă ridică pe sus și mă duce în cameră, unde mă trântește în pat.

       Cele mai sumbre gânduri îmi trec prin cap, mă simt mică și neputincioasă. Aș vrea să am putere să lupt cu el, dar nu am. Izbucnesc în lacrimi și corpul începe să mi se zguduie în tremur.

       Îi văd ura din privire preschimbată în altceva. Dezamăgire?

       Se așează pe marginea patului și stă un timp fără să spună nimic, are capul în pământ și oftează de câteva ori.

       Când începe să vorbească din nou, este mult mai calm.

       — De ce ești proastă? De câte ori trebuie să-ți repet că eu nu violez fetele? întreabă, fără să mă privească.

       Îmi tot repetă asta, dar componentul lui arată mereu altceva. Încerc să mă calmez, să-mi stabilizez bătăile inimii și să-mi opresc tremurul.

       — Zeheb, poți să pleci, te rog? profit de noua stare pe care o afișează și vorbind frumos, încerc să-l conving că e mai bine să plece.

       — Plec, zice sec și se ridică.

       Respir, cred că de când am ajuns în cameră, nu am făcut-o.

       — În locul tău, aș găsi o modalitate de a-i spune ce ai făcut, îmi aruncă cuvintele peste umăr, înainte să iasă. Dacă nu vrei să o fac eu, pentru că, scumpo, povestea mea vine cu poze, continuă cu un râs venit din străfundurile iadului.

       Am respirat suficient.