Nu mă săruta - Vol I (finalizat)

Capitolul XIV

       — Zeheb! exclam.

       — Bună, Aylin, spune zâmbind.

       Acum câteva ore mă amenința, iar acum e tot un zâmbet.

       Nebun la orizont.

       — Mă urmărești?

       — Normal că nu, întâmplarea face că îmi era sete și cred că aici se servesc și băuturi, nu?

       Vorbește cu calm și căldură, dar pot jura că văd ură în ochii lui verzi.

       — Ah, nu te mai reținem atunci, o zi bună, spun încercând să-l fac să plece.

       Nu-mi amintesc mare lucru din noaptea în care ne-am cunoscut și... mă rog, dar ochii ăia plini de dispreț mă fac să mă gândesc dacă nu pot cumva să pledez nebunie, nu-mi explic cum altfel am ajuns în pat cu el.

       E ca un sloi de gheață, răutate în stare pură. Cum a ajuns el să fie prieten cu iubitul meu cel dulce și bun, e peste puterea mea de înțelegere.

       — Dar de ce nu iei un loc la masă cu noi? o aud pe Sarah și simt nevoia să o plesnesc.

       Nu așteaptă o a doua invitație și se așează pe scaun în fața mea.

       — Aylin, nu îmi prezinți frumoasa ta prietenă?

       — Sarah, spun iritată.

       O văd pe prietena mea, încântată de prezența lui. Nu neg, e un bărbat atrăgător, dar atât. Nici o altă calitate nu pare să existe în el.

       E un om meschin, fără sentimente. Și-a trădat cel mai bun prieten și nu are vreo urmă de regret pentru greșeala făcută.

       Soneria telefonului mă salvează dintre cei doi, care par să se înțeleagă de minune. Sarah, fascinată de zâmbetul prefăcut afișat de el, iar Zeheb, cine îl știe, fascinat de faptul că poate să mă sâcâie, probabil.

       E mama, fără să mai zic nimic, mă ridic de la masă și mă îndepărtez.

       — Aylin, unde ești? Rămăsese să vorbim, mă ia mama la rost de cum răspund la apel.

       — Sunt la o înghețată, mamă, cu Sarah... și cu Zeheb, completez după o pauză.

       Pot să-i simt încruntătura prin telefon. Am evitat să vorbesc cu ea, mă cunoaște prea bine și dacă voi încerca să-i ascund ce s-a întâmplat în ultimele ore, cu siguranță va fi fără succes.

       Dar cum nu pot să o evit la nesfârșit și compania de pe terasă lasă de dorit, aici mă refer la el, decid să merg acasă. Nu îmi iau la revedere de la ei, nu cred că-mi vor simți lipsa oricum.

~~~~~~~~~~

       — Deci fă-mă să înțeleg, analizează mama situația, cu o ceașcă mare de cafea în mână, tipul cu care ai dansat atunci în club, este cel mai bun prieten al lui Juan Luis?

       — Da...

       — Și voi nu vă cunoșteați?

       Ba da, mamă, am decis să-l înșel cu cel mai bun prieten, răspund în gând.

       — Nu, am făcut cunoștință aseară, la gală, spun cu voce tare.

       — Iar acum el se comportă dubios...

       — Da, știi ce, hai să nu mai analizăm situația, nu-mi pare un om bun și atât. Poate mă înșel, dacă Juan Luis îl numește prieten, o fi ceva de capul lui, nu?

       Ridică din mâini în semn de nu știu, apoi soarbe din cafea.

       — Dar tu, cum mai ești? Pare că în ultima perioadă discutăm doar problemele mele, întreb încercând să mut discuția spre ea, eu am fost dezbătută suficient.

       — Ar fi ceva de spus, dar... se oprește.

       — Dar ce? încerc să o trag de limbă.

       — Nu știu cum vei reacționa.

       Intuiesc despre ce e vorba, așa că afișez un zâmbet superior și complice.

       — Încearcă-mă, spun scurt.

       — Știi... la cabinet... este un medic, bărbat... și...

       Aoleu, asta va dura toată ziua. Deși mă distrează să o văd fâstâcită, de obicei ăsta e rolul meu, decid să nu o mai chinui.

       — Da, un medic care se cam învârte după tine și pe tine nu te deranjează, pentru că arată bine, e om bun și-ți cam place, nu? spun dintr-o suflare și o văd pe mama cum albește.

       E fără cuvinte, ceea ce rar se întâmplă. Cât de plăcut e să nu fie lumina pe mine.

       — E în regulă, știu și nu mă deranjează, o asigur. Nici nu înțeleg de ce credeai că m-ar deranja.

       — Păi... tatăl tău...

       — Tata nu mai e de zece ani, crezi că mă așteptam să rămâi singură pentru totdeauna? Ești tânăra, meriți să fii fericită.

       Mă prinde într-o îmbrățișare strânsă, știu că își făcea griji pentru reacția mea. Și poate avea dreptate în parte, înainte de Juan Luis, e posibil să nu fi înțeles ce înseamnă să iubești și să te bucure simpla prezență a unei persoane.

       — Când te-ai făcut așa deșteaptă? întreabă în timp ce mă lasă fără aer, ținându-mă strâns în brațe.

       — Mereu am fost deșteaptă, mamă, glumesc.

       — Da, puiul meu, dar descopăr acum, că nu mai ești un copil, spune cu nostalgie.

       Mă bucur să o văd fericită, știam de bărbatul cu care se vede de câteva luni, a uitat chatul deschis pe laptop într-o seară și, din greșeală, am dat peste el. Nu știam atunci ce să cred, dar observând-o apoi, am putut vedea că mereu după ce vorbea cu el era într-o dispoziție foarte bună. Așa că pentru mine e suficient încât să o susțin.

       Sunt mulțumită, pare că a fost o zi productivă azi, măcar în privința mamei care și-a luat o piatră de pe inimă. Poate să se bucure de Charles, așa mi-a spus înainte să plece la spital, că se numește bărbatul care îi face inima să bată mai tare. E asistentă și azi lucrează în schimbul trei.

       Îl sun pe Juan Luis, deși nu am mari speranțe că va avea timp de mine, dar chiar și câteva secunde în care să-i aud vocea, sunt un câștig, un dram de liniște.

       Reușim să vorbim la telefon, dar prea puțin și în loc să-mi astâmpere dorul, mi-l stârnește mai tare. Mă lupt în fiecare secundă cu dorința de al ruga să lase tot și să vină la mine.

       Sunt destul de sigură că ar face-o, fără să stea pe gânduri. Dar sunt sigură, de asemenea că ar ajunge să regrete apoi. Așa că nu o fac, mă rezum la a-i spune că-l iubesc și că-mi lipsește, adăugând că îl aștept cuminte acasă.

       Îmi pregătesc o baie cu săruri și multă spumă, pun în buclă melodiile iubitului meu și mă las purtată de imaginație la câteva sute de kilometri, alături de el.

       Mă fură somnul, iar când mă trezesc îmi dau seama că apa s-a răcit și mi-e foarte frig. Ies din cadă, mă învelesc în prosop și intru în cameră. Un șir de strănuturi, la care primesc un "Noroc!" răgușit, îmi provoacă un țipăt.