Nu mă săruta - Vol I (finalizat)

Capitolul X

       — Ești foarte sigur că vrei să merg deseară cu tine? îl întreb înainte să intrăm în mall, pentru a-mi căuta o rochie potrivită.

       — Da, sunt foarte sigur! exclamă și mă trage de mână prin ușile culisante.

       E îmbrăcat într-un hanorac negru, cu gluga trasă pe cap și o pereche de ochelari de soare la ochi, încearcă să atragă cât mai puțin atenția asupra lui. Nu reușește însă, de cum intrăm, o fată îl recunoaște și începe să țipe extaziată. Se adună o gloată de bâzâitoare în jurul nostru, fiecare încercând să facă o poză cu el.

      Mă retrag discret, îmi iau o înghețată și mă așez pe o bancă. Aștept să termine ședința foto ad-hoc și să începem cumpărăturile.

      După jumătate de oră în care au tras de el în toate părțile, încep să nu mai am răbdare, mă înghesui printre ele și când ajung la el, mă agăț de gâtul lui și îl sărut. Toate înmărmuresc, se face liniște.

       Zâmbesc. Sunt mândră că e al meu.

      — Mall-ul nu e deschis non-stop și chiar dacă ar fi, nu cred că ai termina cu ele săptămâna asta. Rămâi aici sau vii cu mine la cumpărături? îi spun încet.

       — Ghici, spune și după un sărut apăsat, pornim spre magazine.

      Pare să se fi dus vorba că nu este singur, suntem în permanență urmăriți, dar fetele păstrează distanța.

      — Uite, asta ți-ar veni de minune, îmi indică o rochie, din vitrina, cred, celui mai scump magazin de aici.

       Am admirat mereu rochiile lor model unicat, dar nu am îndrăznit niciodată să probez una. Am învățat de mică să apreciez lucrurile simple, astfel încât, chiar dacă nu mi-am permis astfel de exuberanțe, nu am suferit din cauza asta.

       — Nu. Vom căuta alta, asta e prea scumpă, îi spun simplu.

       — Cadou? întreabă cu sprâncenele ridicate.

       Îi dau ochelarii jos, nu-mi place să nu-i văd ochii, oricum toți din jur l-au recunoscut, așa că nu mai au nici o utilitate.

      — Juan Luis, mă ai deja, nu e nevoie să mă cumperi, zic și fără a accepta alte proteste pornesc spre alt magazin.

       Găsesc o rochie roșie, lungă, cu spatele gol. Simplă, dar elegantă. O probez și decidem împreună că este perfectă.

       Mă lasă acasă apoi. Am nevoie de timp să mă pregătesc. Este invitat la o gală de caritate, iar eu am acceptat să merg cu el. De când am făcut asta am stomacul strâns ghem, știu că toți ochii vor fi pe mine, orice scăpare va fi folosită să mă desființeze și să-l pună pe el într-o lumină proastă datorită faptului că mă are la brațul lui.

      Încerc să îmi mut gândurile într-un loc mai plăcut, la el, sau la mine în brațele lui.

      Cu ajutorul fetelor reușesc să mă aranjez, astfel încât să arăt chiar bine.

      Aud soneria și mă grăbesc să cobor, mama luându-mi-o înainte din nou, așa că în momentul în care ajung la scări el este deja în cadrul ușii.

      Cobor sub privirea lui scăldată în dorință și admirație și știu că totul va fi bine, atâta timp cât îl am alături, nimic rău nu se poate întâmpla.

      — Iubita mea, ești superbă, îl aud spunând înainte să-mi fure un sărut. Doamna Alvarez, i se adresează mamei, vreau să vă mulțumesc pentru încredere și să vă asigur că voi avea mare grijă de Aylin.

      Obrajii îmi ard. E pentru prima dată când mama mă vede sărutând un băiat. Deși i-am povestit despre el și a fost încântată de faptul că ne-am rezolvat problemele, tot mi-e incomod să-mi afișez afecțiunea pentru el în fața ei.

      — Ai face bine, nu vreau să o mai văd plângând. Așa că, mă bazez pe cuvântul tău, altfel vei avea de-a face cu mine, o aud pe mama spunând pe un ton ferm.

      — E în regulă mamă, mersi că mi-l sperii, trebuie să plecăm acum, spun repede, în încercarea de a scurta momentul.

       — Să vă distrați și aveți grijă cum conduceți! se aude mama strigând din ușă, când urcăm în mașină.

       — Îmi pare rău pentru mama, zic rușinată, e bine intenționată dar uneori vorbește mai mult decât este cazul.

       — Iubito, este normal, te iubește și vrea să fii bine și fericită. Crede-mă, nu a zis nimic care să mă deranjeze, mă asigură cu un sărut.

~~~~~~~~~~

      Ajungem la hotelul unde se ține evenimentul, iar înainte să coborâm, Juan Luis mă oprește și-mi întinde o cutie de catifea, neagră.

       O deschid și în interior găsesc cel mai frumos și strălucitor colier, pe care l-am văzut vreodată. Îmi mut privirea de la bijuterie, la el și înapoi.

       — Ăsta este pentru mine?

       — Da, iubita mea, îți place? întreabă cu un zâmbet de la ureche la alta.

       — E minunat, dar e prea mult.

       Dau să îi înapoiez cutia, dar refuză să o ia.

       — Aylin, tu mă iubești? întreabă serios.

       — Da, Juan Luis, te iubesc, recunosc și mă simt eliberată.

       Faptul că am spus-o cu voce tare, este ca o gură de aer proaspăt.

       Se năpustește asupra mea și își izbește buzele de ale mele, începând un masaj divin, fiecare mișcare tăindu-mi răsuflarea.

       — Și dacă nu aș fi Maluma, dacă aș fi pur și simplu Juan Luis, m-ai mai iubi? mă întreabă, când ne întrerupem sărutul din nevoia de oxigen.

       — Da! răspund fără să stau pe gânduri. Și știi de ce?

       — De ce?

       — Deoarece nu te iubesc pentru că ești Maluma, ci în ciuda acestui fapt.

       Chipul îi este învăluit în mulțumire. Îmi imaginez că îi este greu să găsească oameni care să nu încerce să se apropie de el, doar pentru ceea ce ar însemna asta pentru ei, pentru carieră, viață, lansare.

       Dar eu nu, eu îl iubesc de când era doar un copil, care cânta pe internet. L-am iubit în fiecare etapă a vieții lui, i-am fost alături fără ca el să știe că eu exist măcar. Iar acum îl am aici și pare ireal, prea frumos să fie adevărat.

       — Te iubesc! spun din tot sufletul.

       — Și eu te iubesc, minune mică! îmi răspunde și mă topesc de dragul lui.

       Ia colierul din cutie și mi-l pune la gât, nu mai protestez, nu intenționez să-l supăr.

       — Nu încerc să te cumpăr, vreau însă să înțelegi că îmi place să răsfăț persoana pe care o iubesc. Am avut o perioadă în care nu aș fi putut să fac asta, acum însă pot. Vreau să ne bucurăm de tot împreună. Înțelegi? îmi vorbește pe un ton calm și cald.

       Răspund cu un zâmbet și o mișcare subtilă din cap. Îi depun un pupic pe obrazul stâng, apoi unul pe cel drept.

       — Mulțumesc, spun într-un final.

       — Te ador, minune, ești gata de petrecere?