Nu mă săruta - Vol I (finalizat)

Capitolul IX

       Îl aștept de un sfert de oră, am decis să o ascult pe mama și să-i ofer măcar atât, un sfârșit, pentru orice a fost între noi.

       Întârzie, sunt din ce în ce mai sigură că voi aștepta mult și bine, iar el e cu ceva pipiță în brațe.

       Mă ridic și dau să plec, când ușa restaurantului se deschide și pe ea intră Juan Luis.

       Stăm și ne privim fără să zicem nimic, fiecare cu gândurile și emoțiile lui. Aș vrea să înaintez spre el, să-l iau în brațe, dar nu cred că mai merit să-l simt. Sunt aici doar pentru a termina tot, așa cum se cuvine.

       Cu minciuni și omisiuni...

       — Bună, rupe tăcerea într-un final.

       Îi răspund, non-verbal, cu o jumătate de zâmbet, trist și strâmb.

       — Pot să te îmbrățișez? continuă tot el, când vede că nu zic nimic.

       Cu un semn din cap, îi răspund afirmativ. Am nevoie de el ca de aer, iar când brațele lui se strâng în jurul meu și parfumul cu miros de santal și mosc îmi invadează nările, simt fiecare părticică din ființa mea, răsfățată. Un răsfăț nemeritat.

       Încerc să rup îmbrățișarea, dar el are alte planuri. Mă strânge mai tare la pieptul lui.

       — De ce este totul atât de greu cu tine? șoptește cu buzele aproape lipite de gâtul meu. De ce nu te lași purtată de ceea ce simți, de ce nu te bucuri de fiorii provocați de o simplă privire?

       Continui să tac. Am venit aici să vorbim, să-i explic că ceea ce am început, nu are sens sau viitor. Am venit să fiu matură, să vorbesc elevat, iar acum pare că am muțit.

       Mă conduce spre un separeu, feriți, oarecum, de ochii curioși, care ne-au studiat fiecare mișcare de până acum.

       Își fixează privirea pe buzele mele, pe care le maltrateaz din nou. E o reacție instinctuală, pe care am descoperit-o după ce l-am cunoscut pe el. Mă simt mică în prezența lui.

       — Iar faci asta, spune cu o sprânceană ridicată, dar voi încerca să nu mă las distras de dorință, chiar e nevoie să avem o discuție, continuă, iar ochii lui îmi părăsesc buzele și-mi caută privirea. Te rog eu, vorbește.

       — Nu știu ce ar trebui să zic, recunosc cu sinceritate.

       — Spune-mi ce-ți dorești, de la mine de exemplu, spune pe un ton neutru și rece.

       Ridic, din nou din umeri, ce aș putea să-i răspund? Îl doresc pe el, cu totul.

       — Cuvinte, iubita mea, folosește cuvinte, altfel nu ne înțelegem, vei dispărea iar și ajung să-mi trântesc telefonul de pereți, pentru că nu pot da de tine.

       — Cred că am greșit. Nu trebuia să începem "relația" asta, e fără viitor, nu poate să ne aducă nimic bun, îi spun cu ochii în lacrimi.

       — Deci vrei să nu ne mai vedem? Deloc? accentuează ultimul cuvânt.

       Obrajii îmi sunt inundați de lacrimile, pe care nu pot să le mai rețin, mă doare sufletul, dar știu că mai târziu va fi și mai greu.

       — Da, vreau să nu ne mai vedem, îngân printre suspine.

       — Iar acum plângi de fericire? mă întreabă ironic.

       Îl văd cum bate nervos cu degetele în masă, după care își freacă ochii cu podul palmelor. Inspiră adânc de câteva ori și se ridică.

       Vreau să urlu să nu plece, dar rămân în tăcere, cu lacrimile continuând să-mi curgă neobosite.

       Mă surprinde când văd că nu pleacă ci se așează pe partea mea de masă. Ia un șervețel și-mi șterge fața udă, am fost destul de inspirată încât să nu folosesc produse de machiaj azi, altfel, cu siguranță, aș fi arătat ca din filmele de groază.

       — Nu mai plânge, ochii tăi frumoși, nu ar trebui să fie niciodată în lacrimi, spune mult mai calm și cald, și-și plimbă degetele pe obrazul meu, pe nas, pe buze.

       — Îmi pare rău, se pare că sunt prea copil pentru tine.

       — Nu iubito, ești perfectă pentru mine, trebuie doar să-mi dai șansa să-ți arăt asta.

       Se apropie încet, închid ochii și-mi simt buzele alintate de ale lui. Un sărut dulce și plin de dor. Îmi trec mâinile pe după gâtul lui și-mi descarc toată suferința în acea atingere.

       — Cum poți să spui că nu mai vrei asta? șoptește.

       — Vreau, dar...

       Își apasă buzele de ale mele, împiedicându-mă să continui. Oricum zic doar prostii, așa că mă bucur că a făcut-o.

       — Fără "dar", iubito. Dacă vrei, altceva nu mai contează, spune și-mi ia obrazul între palmele lui.

       Îi simt privirea care pare să-mi citească în suflet.

       — Trecem peste orice a fost asta. O luăm de la capăt, ca doi oameni maturi, care recunosc că se plac și își doresc o relație. Ok?

       — Și cu libertatea ta, ce faci? mă aud zicând.

       Eu îl înșel și totuși tot eu îi fac reproșuri. Incredibil. Aș putea fi mai ipocrită de atât?

       Mă așteptam să se supere, însă mă șochează. Începe să râdă cu poftă. Nu-l înțeleg, ce e atât de amuzant?

       — Oh fetița meu frumoasă, ești atât de dulce și naivă, spune după ce încetează cu râsul, nu era mai simplu să-mi spui de la început că te-a deranjat ceea ce am declarat în interviu? Mi-am făcut milioane de scenarii, până să te văd azi, topindu-te în brațele mele, am crezut chiar că poate nu mă mai vrei și ți-ai găsit pe altcineva.

       Dacă ai știi...

       — Nu era ușor, Juan Luis, ce drept am eu să-ți reproșez ceva? Dacă vrei să ai opțiunile deschise, e alegerea ta.

       — Nu vreau! răspunde repede, nu despre asta a fost vorba. Era un sfat pe care mi-l dăduse managerul meu, dar acum, oricum nu mai contează. Cred că deja e plin internetul de poze cu noi, zice și-mi arată oamenii, care se uită cu interes înspre masa noastră, făcând și poze.

       Îmi acopăr fața cu mâinile și-mi las capul în pământ.

       — Îmi pare rău, spun spășit, chiar nu m-am gândit că te expun când te-am chemat aici.

       — Eu da și totuși nu am ezitat o clipă. Nu-mi doresc să te ascund, iubita mea, m-am îndrăgostit de tine și vreau să știe toată lumea.

***
Mulțumesc pentru ochișori. Dacă-ți place, nu uita de steluțe.