Nu mă săruta - Vol I (finalizat)

Capitolul VIII

       Privesc pe geam și mă gândesc cum ies din mizeria în care am intrat. O mașină roșie, sport, oprește în fața casei și îl recunosc la volan pe Juan Luis. Starea de panică se instalează în mintea mea.

       Coboară din mașină, cu un buchet de flori în mână și un trandafir alb, separat de buchet.

       Când porcăria de sonerie începe să bâzâie, inima îmi intră în aritmie. Ies din cameră, o văd pe mama că e aproape de ușă, încerc să îi spun să nu deschidă dar nu mă vede, iar de auzit nici atât. Deschide ușa iar eu mă pitesc după balustradă.

       — Bună ziua, sunt Juan Luis, îi aud vocea pe care o iubesc, și întinde o mână.

       — Bună... ezită mama, Catherine Alvarez, îmi pari cunoscut, continuă întinzând mână la rândul ei.

       Îi pot vedea, printre bările de la balustradă, chipul frumos. Pare cuprins de îngrijorare.

       Eu ar fi trebuit să le fac cunoștință, într-o cu totul altă împrejurare.

       — Cine știe, poate am doar o față comună, zice cu jumătate de zâmbet și îi întinde mamei buchetul de frezii mov, acestea sunt pentru dumneavoastră.

       Pot să îmi dau seama, chiar și fără să o văd, că este foarte încântată. Mama iubește florile, orice fel de floare. Cu gestul ăsta e pe jumătate cucerită.

       — Mulțumesc, spune scurt, rămasă, probabil, fără cuvinte.

       — Aș dori să vorbesc cu Aylin, dacă se poate.

       — Sigur, merg să o chem, zice și pornește spre scări, vrei să intri în sufragerie să o aștepți? întreabă întorcându-se din drum.

       — Mulțumesc, sunteți amabilă, dar e în regulă, o aștept aici.

       Face un semn de "cum dorești" și pornește spre camera mea. Mă vede în capul scărilor, dar înainte să zică ceva îmi pun un deget la buze și zic "ssshhhh". Se încruntă, continuă să urce scările și o dată ajunse în camera mea, începe un mic interogatoriu.

       — Cine este? Ce e cu florile astea? Celelalte erau tot de la el? De ce te caută? De ce nu vrei să cobori?

       — Vorbește mai încet, te rog, îi spun în șoaptă, să nu te audă. Mergi înapoi și spune-i că nu sunt acasă și nu știi când vin.

       Mă privește cu neîncredere.

       — Pare băiat bun, nu știu ce a făcut, dar când vin înapoi, noi două vom avea o discuție! spune apăsat.

       — Da, promit, mulțumesc mult mult!

       — Vreau să știu tot, adaugă în timp ce iese din cameră.

       Îmi reiau locul de spionat, îl văd așteptând și mi se rupe sufletul, aș vrea să fug la el, să-l îmbrățișez și să-l sărut de o mie de ori. Dar cum aș putea să mai dau ochii cu el după ce am făcut? Cum să-i mai stau în brațe, când am fost atât de proastă, încât să mă culc cu altul, în timp se grăbea să ajungă la mine?

       Nu pot. Totul s-a terminat.

       — Îmi cer scuze, nu este în camera ei, vrei să o aștepți?

       Nu, mamă! Cum să zici asta?!

       — Nu pot, am câteva lucruri de rezolvat, zice după o clipă de gândire, pot să vă rog ceva?

       — Bineînțeles, ce este?

       — Puteți să-mi dați o foaie și un pix? Aș vrea să îi las un mesaj.

       După ce a scris biletul, a pus în el trandafirul alb, pe care îl ținea în mână și i l-a dat mamei. Și-au luat la revedere și a plecat.

       Când a ajuns mama în cameră, m-a găsit în mijlocul patului plângându-mi amarul, și prostia.

       Nu-mi doresc decât să dau timpul înapoi, să pot învața din greșeala asta fără să o fac. Dar nu pot.

       Lasă biletul și floarea pe pat și se pune lângă mine, mă strânge în brațe și mă leagănă, ca atunci când eram mică și mă loveam. Mi-e dor de acea perioadă, în care mă dureau doar genunchii nu și inima.

       — Fetița mamei, ce s-a întâmplat? De ce plângi?

       Îmi simt vorbele înecate de lacrimi, nu pot să-i spun ce am făcut. Am nevoie ca, măcar ea, să nu fie dezamăgită de mine, să rămân copilul ei inocent și cuminte.

       — Știi că poți să-mi spui orice, voi fi mereu lângă tine, da?

       Îmi adun toate puterile, îmi șterg lacrimile și încep să îi povestesc, cum acum două luni am fost la concertul lui și am urcat pe scenă, cum prin nu știu ce minune i-am plăcut și m-a cautat apoi, cum a plecat în turneu iar eu l-am înșelat... De fapt nu, partea cu înșelatul o omit, îi spun doar că am fost în club și am dansat acolo cu un alt baiat. Pur și simplu nu pot să-i răpesc mamei copilul iubit.

       — Dar scumpa mea, de ce nu vrei să îl vezi?

       — E mai bine așa, mamă, ce viitor avem noi? Suntem ca apa și uleiul.

       — Poate că ai dreptate, o relație cu un om atât de cunoscut ar fi grea, dar tu ești copilul meu puternic, niciodată nu ai renunțat la ceea ce ți-ai dorit. Nu lăsa frica, de ceea ce s-ar putea întâmpla, să stea în calea a ceea ce te poate face fericită.

       — Serios? Te-a cucerit cu un buchet de flori? întreb ironic.

       — Nu, m-a cucerit cu privirea plină de drag, când a întrebat de tine. Deși, nici florile nu au fost o idee rea, răspunde și-mi face cu ochiul.

       — Crezi că-i sunt dragă? Cu adevărat?

       — Aylin, omul a venit personal, a bătut la ușă și s-a prezentat, face o pauză, soacrei.

       Râd cu poftă, la fel ca de obicei, mama știe cum să ma facă să mă calmez, relaxez și să văd partea bună.

       După ce îi promit că mă voi gândi la ceea ce am vorbit, mă lasă singură.

       Iau biletul și îl deschid.

"Iubita mea,

Știu că ești acasă, știu că nu vrei să mă vezi, ce nu știu însă e, de ce...
Aș vrea să-ți spun să nu te mai comporți ca un copil și să te ascunzi de mine, dar ăsta e unul dintre lucrurile pe care le ador la tine, copilăria, inocența.
Vreau însă ca acum, în situația în care suntem, să fii puțin matură și dacă am greșit cu ceva, să-mi dai șansa să îți explic, nu mă ignora.

Al tău, cu drag, Juan Luis"