Nu mă săruta - Vol I (finalizat)

Capitolul III

       Stau în camera mea și citesc o carte. O lectură ușoară și amuzantă, care are ca scop, distragerea atenției de la lumea reală care, în ultimul timp, nu mă mai satisface deloc.

       După seara concertului am simțit că o parte din mine a dispărut, a rămas acolo, în brațele lui.

      Degeaba, oricum el nu mă va vrea vreodată. Sunt un om simplu, o fată cu o viață normală.

      O credulă care s-a îndrăgostit de idolul a milioane de femei, și mai mult decât atât, a sperat cu adevărat că ochii lui frumoși vor cădea asupra ei. Se spune că nu poți pierde ceea ce nu ai, dar simt totuși că l-am pierdut.

       Dacă nu aș fi avut școală probabil m-aș fi închis în casă, înecată în plâns.

       Prietenele mele au tot încercat să îmi ridice moralul, dar fără succes. Toate invitațiile lor, prin mall-uri sau cluburi, au primit un răspuns negativ. Simt că mă pierd pe mine și urăsc asta, dar nu am habar cum să îmi înăbuș sentimentul ăsta de pustietate.

       Aș vrea să dispară tristețea, aș vrea să uit ziua în care l-am cunoscut, să visez din nou la el cu ochii deschiși. Nu pot însă, nici să-l uit, nici să ignor ceea ce simt. În consecință stau în casă și îmi plâng de milă.

       Ca și cum lucrurile nu erau suficient de aiurea, a doua zi după concert au apărut niște articole pe internet.

       "Cine este fata pe care Maluma a refuzat să o sărute?

       În această seară, Maluma a urcat pe scenă o fată căreia i-a cântat, dar la final buzele lor au rămas neatinse. Artistul, cunoscut pentru faptul că în fiecare concert își alege o norocoasă pe care o sărută, ne trezește întrebări. Care o fi fost motivul pentru care tânăra brunetă a coborât tristă și nesărutată de pe scenă?"

       Chiar de așa ceva aveam nevoie, de amintirea acelei seri care, deși credeam că este tot ce îmi doresc, s-a dovedit a fi doar un cuțit în inimă.

       După ce am citit câteva sute de comentarii, majoritatea cu jigniri la adresa mea, am hotărât să renunț la modul ăsta de tortură și mi-am limitat realitatea la cărți, telefonul l-am abandonat undeva prin casă, probabil a rămas de mult fără baterie.

       — Scumpo, o aud pe mama strigând de jos, cine e "Malu"?

       —De ce?

       — Ia vino puțin până aici.

       — Mamă! exclam cu uimire, după ce cobor și o văd pe mama, ascunsă după un imens buchet de trandafiri în toate culorile. Ce e cu atâtea flori?

       — Hmm, aparent sunt de la "Malu" pentru tine, răspunde în timp ce citește în fugă biletul atașat de ele.

       — Doamne mamă, nu e frumos să citești corespundența mea, zic ofticată și îi iau buchetul și biletul din mâini.

       O ador pe mama, dar mereu a avut problema asta, își băgă nasul în orice, mai ales în treburile mele. De când tata a plecat printre îngeri, a devenit exagerat de protectivă. Știu că mă are doar pe mine, însă uneori aș vrea mai multă libertate. Am 18 ani și ea încă mă consideră un copil care are nevoie în permanență de supraveghere și îndrumare.

       Urc în camera mea, fără să îi dau vreo explicație. Oricum, ce aș putea să îi explic, nici eu nu înțeleg nimic.

       Așez florile pe pat și cu mâinile tremurânde deschid biletul. Privirea îmi fuge la semnătură, iar mama avea dreptate, chiar sunt de la el. Inima mea trădătoare începe să bată în disperare, iar picioarele mi se înmoaie. Mă așez în fund, lângă pat și citesc bilețelul.

       "Pentru Aylin, fata care mi-a răpit liniștea,

       De douăzeci și trei de zile (da, le-am numărat), de când ți-am privit pentru prima dată ochii de jad, gândul îmi zboară mereu la tine. Sunt în Paradis, pe malul celui mai frumos ocean și, cu toate astea, îmi simt sufletul rece și brațele goale. Trebuie să te văd din nou, să-ți ating pielea catifelată și mai mult decât orice, trebuie să îți sărut buzele trandafirii.

       Cu drag, Juan Luis "Malu"

       PS: Nu știam care este culoarea ta preferată, așa că am decis să le iau pe toate.

       PPS: În ce eră trăiești de nu răspunzi nici la telefon, nici la mail-uri?"

       Citesc din nou și din nou bilețelul, fiecare lectură suplimentară venind cu un nou val de emoții.

       — Mama, țip din cameră, știi unde mi-e telefonul?

       — Poftim, mi-l înmânează mama, intrând în cameră. Îmi explici și mie ce s-a întâmplat? De la cine sunt florile?

       — Nu pot acum, dar promit să o fac mai târziu.

       Zâmbește resemnată și iese din cameră. De obicei nu renunță atât de ușor, dar mă bucur că acum o face.

       Cum credeam, telefonul este închis, îl pun la încărcat și încerc să îl deschid dar nu merge. Știu că trebuie să aștept puțin, dar secundele par ore. Bat cu unghiile nerăbdătoare în ecran, iar cu mâna cealaltă apăs insistent butonul de pornire. După câteva minute sigla Samsung apare pe ecran și răsuflu ușurată.

       Telefonul se deschide și o groază de notificări apar. Intru în căsuța gmail și printre mesaje de la colegi, găsesc mesaje de la el. Le citesc pe rând și înțeleg, de la mesaj la mesaj, că sunt smintită, că am suferit pentru nimic. I-am dus dorul și am plâns când și el își dorea să mă revadă.

       Caut printre apeluri pierdute și găsesc un număr pe care nu îl cunosc, de la care am 32 de apeluri. Posibil să fie nebun și el.

       Îmi trec degetul peste număr și apelez.

       — Bună, se aude de la celalalt capăt al firului.

       — Bună, șoptesc.

       — Iubita mea, bun venit în zilele noastre.